- Dragostea e un sentiment pe care il traieste orice tanar. Dar de multe ori acest sentiment provoaca suferinte. Cum sa ne protejam de ranile sagetilor lui Cupidon?

Dragostea nu numai ca este un sentiment pe care-l traieste orice om, ci am putea spune ca ea este insasi viata si scopul vietii. Depinde in ce fel intelegem noi dragostea. Pentru ca exista mai multe definitii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultura, au definit-o din punctul lor de vedere. In intelesul obisnuit, deja consacrat, dregostea este relatia dintre barbat si femeie, care de cele mai multe ori se limiteaza la una trupeasca. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralista, adica dragostea la nivel de suflet, spirituala – platonica si dragostea afrodisiaca, adica trupeasca.

Orientalii au o carte despre dragoste care se numeste “Kama-sutra”. Aceasta carte cuprinde si descrie pozitii ale corpului prin care se poate obtine maximum de placere trupeasca, denumita orgasm in psihanaliza, psihiatrie si in limbajul uzual. Acestei carti noi, crestinii, ii opunem alta carte a dragostei – Evanghelia. Dumnezeu insusi este dragoste – spune apostolul si evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.

De ce dar apare aceasta suferinta dincolo de placerea, bucuria intalnirii dintre barbat si femeie, care prin unirea lor se fac un trup, dupa cuvantul lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu a sadit in trupurile noastre aceasta pornire a unora catre altii – barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Care este o tendinta si o atractie fireasca.

Dar de multe ori aceasta lege a firii este incalcata prin homosexualitate la barbati sau lesbianism la femei. Adresandu-se romanilor, apostolul Pavel le spune ca au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricacios si s-au inchinat fapturii stricacioase. Ce inseamna asta?

Avem aceasta situatie atunci cand omul, uitand pe Dumnezeu, isi face din persoana iubita idol – un inlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cand toate aspiratiile, toate ideile sale despre bine si frumos, el le investeste in aceasta persoana iubita si mai tarziu nici nu le poate vedea altfel decat prin aceasta persoana.

Lucrurile sunt bune si frumoase atata vreme cat relatia lor este reciproca. Dar in momentul despartirii omul suporta un mare soc. Viata lui se goleste de ceea ce a avut el mai important. Pentru ca aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplaseaza si devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune si apostolul Pavel: “caci odata casatoriti trupurile voastre nu va mai apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al barbatului”. Pentru a evita aceasta suferinta fireasca si dupa cum vedem, usor de explicat, atitudinea noastra trebuie sa fie foarte corecta, inlaturand excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc…

- Cum poti sa eviti excesul atunci cand esti indragostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cand se indragosteste, omul adesea pierde acest control.

Noi spunem ca inima este oarba, dragostea este oarba. Insasi aparitia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obisnuit sa-l numim asa, nu este, de cele mai multe ori, insasi dragostea. Atunci cand Eminescu spune ca este “un instinct atat de van, ce le vine si la pasari de vreo doua ori pe an”, el nu greseste deloc, chiar daca el insusi era prada acestui sentiment.

A spus-o intr-un acces de luciditate?

A spus-o mai degraba intr-un acces de misoginism. Se vede ca suferea mult de pe urma relatiei sale cu Veronica Micle, care la randul ei era casatorita, si nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori intalnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate si care nu sunt deloc intelepciune. De ce?

Spre deosebire de aceasta atitudine a romanticilor, pe care o gasim si la Shopenhauier, la Nietzshe, la multi alti filozofi – de diminuare a rolului si a insemnatatii femeii (ei insisi fiind, in acelasi timp, niste desfranati), in ortodoxie nu exista aceasta atitudine fata de femeie, chiar daca exista calugarie.

Misoginismul, dispretul fata de femei, este un pacat care striga la cer . Atunci cand diminuam sau injosim faptura lui Dumnezeu, zidirea mainilor Lui, pe motiv ca este femeie, noi ne ridicam impotriva a Insasi Facatorului si prin aceasta aratam ca Dumnezeu a comis o eroare si a creat o faptura imperfecta.

Femeia nu este mai putin perfecta decat barbatul. Noi invatam doar atat – ca femeia are o vointa mai slaba decat barbatul. In Noul Testament Mantuitorul Hristos o recupereaza pe Eva cea cazuta, prin care a patruns pacatul in lume si o ridica la demnitatea care o poate intrece pe cea a barbatului.

Uitati-va cine este primul om care-l itampina pe Hristos dupa inviere – este chiar Maria Magdalena, desfranata despre care aflam din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – minunea Invierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a inviat si a fost restabilit.

Spre deosebire de acest fel de a vedea si a intelege femeia, exista asceza, monahismul oriental – cel budist sau krisnait, care cultiva iarasi o atitudine dispretuitoare fata de femeie si fata de actul trupesc.

Repetam ca in ortodoxie, chiar daca se presupune asceza si se recomanda, deoarece insusi apostolul Pavel, atunci cand da sfaturi celor casatoriti, spune “fratilor, iata vremea s-a scurtat, cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, aceasta nu se face din desgustul fata de femeie. In canoanele apostolice si la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preotilor care se ingretoseaza de femeile lor pe motiv de falsa evlavie, “caci Dumnezeu a facut femeie si barbat” se spune acolo.

Uitati-va o atitudine corecta si umana, daca vreti, spre deosebire de alte moduri de asceza care au fost si la grecii antici – si Aristotel a fost un timp ascet. Deci iata un mod de a evita suferinta – prin asceza. Dar el nu este intotdeauna pe masura si in puterea tuturor. Insusi Hristos cand a fost intrebat a spus – cel care poate incapea, sa incapa.

Daca una din metodele de a evita suferinta in dragoste este monahismul – dar nu oricine ar fi in stare sa aleaga aceasta cale – logic ar fi sa presupunem ca alta varianta este casatoria? Este oare casatoria, cea bazata pe principii crestine, o garantie a faptului ca vom fi protejati de suferinte?

Despre aceasta, iarasi apostolul Pavel spune foarte bine. Vedeti, la intrebarile cele mai subtile si curioase Biblia are intotdeauna raspuns. Si un raspuns cel putin interesant. Apostolul Pavel spune asa : “Recomand si bine este sa fiti ca mine” – adica feciorelnici, necasatoriti. “Dar celor care nu pot – sa se casatoreasca. Insa acestora zic ca vor avea suferinta in trupurile lor”. La ce se refera ap. Pavel? Tot el in alta parte explica: “caci cel casatorit cauta sa faca voia femeii, iar cel necasatorit face voia lui Dumnezeu” Tot asa se spune si despre femei, adica vor face voia barbatului.

Asadar, cum poate sa aiba suferinta in trup, dupa ce se afla intr-o relatie binecuvantata de Dumnezeu, prin taina cununiei de catre Biserica, deci este in afara desfranarii, in afara pacatului despre care Biserica invata ca el singur este cauza suferintelor noastre. De unde dar aceasta suferinta in trupurile celor casatoriti?

Raspunsul e simplu. Atunci cand lumea se casatoreste, nu stie ce jug isi ia. De aceea, cand alegem casatoria noi de fapt ne luam o povara mult mai grea decat calugaria, daca ar fi sa tinem cont de poruncile evanghelice si daca ar fi sa nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al crestinului si al oricarui om – cel al mantuirii si al intalnirii cu Dumnezeu. Cand Apostolul spune: “cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, la asta se refera.

In primul rand, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relatiilor intime] – posturi, sarbatori. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. In afara de aceasta se interzic relatiile in perioada alaptarii, incepand de la momentul zamislirii. Din clipa in care femeia a aflat ca este insarcinata, relatiile sunt oprite. Pana dupa incheierea perioadei de alaptare.

Foarte multi dintre oamenii sau tinerii care, desi umbla la biserica, se vor ortodocsi, totusi, nu indeplinesc aceasta restrictie, deloc neinsemnata, a Bisericii. In afara de aceasta, este evident ca orice metoda de contraceptie este exclusa si condamnata – avem exemplul lui Onan, cel care luand de nevasta pe vaduva fratelui sau, si-a aruncat samanta pe pamant, pentru a evita zamislirea si a fost omorat de Dumnezeu. Acest pacat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt pacat care este avortul, sau spirala, care este si ea un avort… mai timpuriu, asa o prezinta si medicii, fiindca spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cand zamislirea a avut loc si se elimina practic un embrion, pur si simplu mai mic dec?t cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operatie chirurgicala.

Trebuie sa ne inspaimante aceasta situatie, cand femeia se face stapana a corpului sau, in sens rau. In situatia cand Dumnezeu ne spune ca tu insuti nu poti face un fir de par alb sau negru, sa ne dam seama cat de mare este pacatul cand noi singuri ne distrugem trupurile noastre si a altora, nu dam sansa la viata pruncilor care ar fi putut sa se nasca, caci pentru aceasta a lasat Dumnezeu relatia binecuvantata intre femeie si barbat. Si atunci cand spunem ca vrem sa ne casatorim pentru a prelungi spita neamului omenesc si anume de asta nu ne calugarim, atunci sa urmam acestui gand si nicidecum altfel.

Iulius Evola, un eseist italian, observa un lucru in cartea sa “Metafizica sexului”: toti spun ca zamislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cat de mare este spaima tinerei fete sau femei de a ramane gravida”. Deci, altul este scopul – satisfacerea poftei trupesti celei mai joase. Si anume astfel ajungem sa injosim femeia – cand ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.

Aici suntem pusi in fata celui mai aprig misoginism, nu ?n cazul ascezei si al calugariei. Sa luam relatia trupeasca dintre un barbat si o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toata dragostea lor se risipeste degraba. Si unul si altul se indreapta catre alt partener si asa la nesfarsit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cand urmeaza plansete, disperare, sinucideri, suferinte, despre care vorbim, despre care se canta in cantecele pentru tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?

Acest fapt este ridicat la nivel de mare drama a umanitatii. Sa vedem ce se afla in spatele acestei drame? Cu adevarat iubirea unei persoane fata de alta? Sau aspiratiile si tendinta catre satisfacerea necesitatilor trupesti? Vedem ca nici casatoria nu numai ca nu ne scuteste de suferinta pe care le avem in afara ei, ci uneori o poate agrava. Totusi, aceasta suferinta doar in casatorie poate fi evitata, in afara ei nicicum. Nu trebuie sa uitam ca scopul, frumusetea si rostul ei consta in a da nastere unor noi fapturi, oameni pe care atat tatal, cat si mama trebuie sa-i educe, sa-i creasca. Si atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideste familia. Evident, atunci aceasta suferinta este omisa. Timpul pe care cei casatoriti si-l acorda unii altora are si el o insemnatate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei casatoriti sa nu se desparta pentru mult timp unii de altii, pentru a nu da prilej de suferinta, prilej de desfranare.

Parinte, este interesant ceea ce spuneti, dar cred ca multi dintre tinerii de azi inclina spre alte conceptii despre viata in familie. Cel putin exista o conceptie mai mult sau mai putin generala, potrivit careia sexul ocupa un loc important in familia moderna. Chiar conform opiniei specialistilor multe familii se destrama din cauza incompatibilitatii sexuale.

Tocmai ceea ce am spus pana acum. Asceza ortodoxa vine sa evite chiar acest lucru. Da, pana la un punct distractiile si vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului si greutatilor acestei vieti. Emil Cioran spunea ca orgasmul este suprema stare si singura care il poate smulge gandului mortii, spaimei si haosului mortii. Tantrism prostesc.

Dar haideti sa ne uitam treaz la lucruri. Da, este bine pana la un punct, dar nu intotdeauna suntem tineri, nu intotdeauna suntem sanatosi. De ce sa nu presupunem intamplarea trista in care nevasta sau sotul nimereste intr-un accident si jumatate de an trebuie sa stea la pat. Anume in aceasta situatie, daca sotii traiesc intr-un regim tumultos al relatiilor trupesti, vor aparea certurile. De ce sa uitam ca exista boli atat femeiesti, cat si barbatesti, care pot interveni pe neasteptate – fie impotenta la barbati sau cancer sau oricare alta boala la femei. De ce acesti oameni ar trebui sa se desparta? De ce trebuie sa aduca atunci in viata lor pe altcineva mai tanar, mai sanatos, de ce trebuie sa sufere copiii de pe urma acestei triste intamplari, de care nimeni nu este protejat?

Iata de ce avem nevoie sa indreptam sentimentele si relatiile noastre in sfera care este eterna, vesnica, unde iubirea este nestramtorata de factorii exteriori, unde nimic nu o poate stramtora si schimba – nici batranetea, nici boala, nici despartirea. Despre aceasta ne invata Hristos in Biserica Ortodoxa.

Cum e posibila o asemenea performanta in familia moderna? Cum sa stimulam nu dragostea fireasca ci pe cea duhovniceasca in relatiile dintre sot si sotie?

Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat stiind de micimea noastra si stiind ca nimic nu facem gratuit si fara scop, recomandandu-ne sa nu ne pierdem viata in placeri trupesti, ne ofera in schimb alte placeri – mai mari si mai superioare – cele duhovnicesti.

Atunci cand renuntam la placerile si imbratisarile trupesti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obtinem in schimb o placere si mai mare – pe care o primim in scurta vreme dupa indreptarea noastra. Desigur nu atat de scurta ca in yoga sau alte curente disciplinare (zambeste).

Intalnirea cu Dumnezeu poate fi brusca si spontana. Despre aceasta avem pilde si in Pateric. Un frate cazuse si vine la parinte, la staret, si-i spune: avva am cazut, da-mi trei ani ca sa ma pocaiesc. El zice: e mult, fiule. “Atunci cat – unul?” “E mult, fiule”. “Patruzeci de zile?” “E mult, fiule. Daca te pocaiesti cu adevarat, Dumnezeu in trei zile poate ierta pacatul tau”.

Deci, sa nu-L uitam pe acest Dumnezeu al nostru care stie sa ierte neputintele noastre intr-un timp atat de scurt, sa ne scuteasca de urmarile faptelor noastre urate. Caci El a zis: Cel care-si va lua crucea si-mi va urma mie, va capata rasplata nu numai in viata de dincolo ci o va simti si aici pe pamant. Aici pe pamant rasplata consta anume in echilibrul sufletesc, linistea, pacea si iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea insasi, o poate da, nu numai noua, ci si apropiatilor, semenilor nostri, pe care-i iubim.

Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta… Nu va lasati furati de invaţaturile straine cele de multe feluri.
Evrei 13:7, 9

NU A EXISTAT NICIODATA un asemenea veac al falsilor invatatorilor precum acest jalnic secol al 20-lea, atat de bogat in jucarioare lumesti si atat de sarac in cele ale mintii si sufletului. Orice parere imaginabila, chiar si cea mai absurda, chiar si dintre cele respinse pana mai deunazi de toti oamenii civilizati – acum isi gaseste sustinerea si propriul ei „invatator”. Cativa dintre acesti invatatori dovedesc sau fagaduiesc „puteri spirituale” si false minuni, precum o fac unii ocultisti si „harismatici”; dar majoritatea acestor invatatori contemporani nu ofera nimic mai mult decat un amestec slab de idei nedigerate pe care le-au primit „din vazduh”, ca din partea unor „intelepti” (sau „intelepte”) ce se auto-intituleaza astfel, ce socotesc a cunoaste mai mult decat toti cei din vechime, doar prin simplul fapt ca vietuiesc in „iluminatele” noastre vremuri moderne. Prin urmare, filosofia are o mie de scoli, si „crestinismul” o mie de secte. Unde poate fi gasit in toate acestea adevarul, daca mai poate fi gasit cu adevarat in vremurile noastre atat de ratacite?

Doar intr-un singur loc poate fi gasit izvorul adevaratei invataturi, provenind de la Dumnezeu Insusi, neimputinat de-a lungul veacurilor ci mereu proaspat, unul si acelasi in toti cei care il propovaduiesc cu adevarat, purtand spre mantuirea cea vesnica pe cei ce il urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Prea-Sfantului Duh, si invatatorii cei adevarati ai predaniei dumnezeiesti ce isi are obrasia in acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

Vai! Cat de putini dintre crestinii ortodocsi stiu aceasta, si cati stiu indeajuns pentru a gusta din acest izvor! Cat de multi din ierarhii contemporani isi poarta turmele nu pe pasunile cele adevarate ale sufletului, Sfintii Parinti, ci catre caile pierzatoare ale inteleptilor moderni ce fagaduiesc ceva „nou” si se straduie sa-i faca pe crestini a uita invatatura cea adevarata a Sfintilor Parinti, o invatatura care – este prea adevarat – se gaseste intr-un dezacord deplin cu ideile false ce stapanesc vremurile moderne.

Invatatura ortodoxa a Sfintilor Parinti nu apartine unei epoci, fie ea „veche” sau „moderna”. A fost transmisa prin succesiune neintrerupta din vremea lui Hristos si a apostolilor Sai, pana in ziua de azi, si nu a existat niciodata o perioada in care sa fie nevoie a redescoperi o invatatura patristica „pierduta”. Chiar si cand multi dintre crestinii ortodocsi s-au indepartat de aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei reprezentanti au transmis-o mai departe celor ce insetau sa o primeasca. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plina de stralucire a celui de al patrulea secol, si au existat perioade de decadere a constiintei patristice in randul crestinilor ortodocsi; insa nu a existat nicicand vreo perioada, de la intemeierea Bisericii lui Hristos pe pamant, in care traditia patristica sa nu calauzeasca Biserica; nu a existat nici un secol fara Sfintii sai Parinti. Sf. Nichita Stithatul, ucenicul si biograful Sf. Simeon Noul Teolog, scria: „S-a ingaduit de catre Dumnezeu ca din generatie in generatie sa nu inceteze pregatirea de catre Sfantul Duh a proorocilor si prietenilor Sai pentru randuiala Bisericii Sale.”

Cel mai instructiv este pentru noi, crestinii cei de pe urma, sa ne calauzim si sa ne inspiram de la Sfintii Parinti ai vremurilor noastre, cei ce au trait in conditii asemanatoare cu ale noastre si, totusi, au pastrat nestricata si neschimbata aceeasi invatatura mereu proaspata, care nu apartine unei vremi sau a unui neam, ci tuturor vremurilor pana la sfarsitul lumii, si pentru intregul neam al crestinilor ortodocsi.

Inainte de a studia doi dintre Sfintii Parinti de data recenta, trebuie insa sa fie limpede ca pentru noi, crestinii ortodocsi, studiul Sfintilor Parinti nu este un exercitiu academic inutil. O buna parte din ceea ce trece drept o „renastere patristica” in vremurile noastre nu este nimic altceva decat un joc pentru carturarii heterodocsi si imitatorilor lor „ortodocsi”, nici unul dintre acestia ne„descoperind” vreodata un adevar patristic pentru care sa fie gata a-si jertfi viata. O astfel de „patrologie” este doar eruditie rationalista ce se intampla sa se ocupe de invatatura patristica, fara a intelege vreodata ca invatatura autentica a Sfintilor Parinti cuprinde adevaruri de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca. Asemenea carturari pseudo-patristici isi petrec timpul dovedind ca „pseudo-Macarie” a fost un eretic messalian, fara sa inteleaga sau sa practice invatatura ortodoxa curata a adevaratului Sfant Macarie cel Mare; ca „pseudo-Dionisie” a fost un falsificator de carti chibzuit, insa ale carui profunzimi mistice si spirituale ii depasesc cu totul pe acuzatorii sai; ca viata pe deplin crestina si monahala a Sfintilor Varlaam si Ioasaf, ce ne-a fost inmanata de Sf. Ioan Damaschin, nu este altceva decat „repovestirea povestii lui Buddha”; si inca o suta de fabulatii asemanatoare, fabricate de „experti” pentru un public credul, ce nu are idee de atmosfera agnostica in care se fac asemenea „descoperiri” . Cand exista intrebari erudite serioase, referitoare la unele texte patristice (caci, desigur, exista si dintr-acestea), cu siguranta acestea nu vor fi solutionate cu ajutorul unor astfel de „experti”, ce sunt cu totul straini de adevarata traditie patristica, si care nu fac altceva decat sa isi duca existenta pe seama ei.

Cand carturarii „ortodocsi” reiau invatatura celor pseudo-patristici sau isi fac propriile cercetari in acelasi duh rationalist, rezultatul poate fi tragic; caci astfel de carturari sunt luati de multi drept „purtatori de cuvant ai ortodoxiei”, si afirmatiile lor rationaliste drept parte a unei viziuni „autentic patristice”, inseland astfel multi crestini ortodocsi. Parintele Alexander Schmemann, de pilda, in vreme ce pretinde a se fi eliberat din „captivitatea apuseana”, care – necunoscand adevarata traditie patristice a secolelor recente (ce se gaseste mai mult in manastiri, decat in academii) -, isi inchipuie ca a dominat complet teologia ortodoxa a vremurilor moderne, a ajuns el insusi un captiv al ideilor rationaliste protestante privind teologia liturgica, asa cum bine a aratat protopresbiterul Mihail Pomazanski, un autentic teolog patristic al acestor zile. 1 Din nefericire, o astfel de demascare vadita inca nu a fost facuta si pseudo-carturarului Sfintilor rusi si al Sfintilor Parinti, G. P. Fedotov, care isi inchipuie ca Sf. Serghie „a fost cel dintai sfant rus care poate fi catalogat ca mistic” (ignorand astfel cele patru secole de Parinti rusi care l-au precedat, la fel de „mistici”), ce cauta zadarnic „originalitatea” in „opera literara” a Sf. Nil din Sora (aratand cu aceasta ca nici macar nu intelege semnificatia traditiei in ortodoxie), il calomniaza pe marele Sfant ortodox, Tihon din Zadonsk, ca fiind un „fiu al Barocului Apusean, mai degraba decat un mostenitor al spiritualitatii rasaritene” 2, si incearca, cu multa stangacie, sa faca din Sf. Serafim [din Sarov] (care in realitate se situeaza uimitor de bine in traditia patristica, incat cu greu poate fi deosebit de marii Parinti ai pustiei egiptene) un fel de fenomen „specific rus”, care a fost „primul reprezentant cunoscut al acestei clase de batrani duhovnicesti (stareti) din Rusia” si „inainte-mergatorul noii forme de spiritualitate care va urma monahismului ascetic simplu”. 3

Din nefericire, consecintele unei astfel de pseudo-eruditii se regasesc adesea in viata reala; suflete credule care iau aceste concluzii false drept autentice incep sa lucreze pentru o „renastere liturgica” pe baze protestante, il transforma pe Sf. Serafim (ignorand invataturile sale “neconvenabile” referitoare la eretici, pe care le impartaseste cu intreaga traditie patristica) intr-un yoghin hindus sau intr-un „harismat”, si, in general, ii abordeaza pe Sfintii Parinti la fel ca majoritatea carturarilor contemporani – fara cinstire si evlavie, ca si cum s-ar afla la acelasi nivel cu ei, ca un exercitiu de ezoterism sau ca un fel de joc intelectual, nu ca pe o calauza spre viata cea adevarata si spre mantuire.

NU ASA SUNT adevaratii carturari ortodocsi, nu asa este adevarata traditie patristica, unde predania autentica, neschimbata a adevaratului crestinism este transmisa prin succesiune neintrerupta, atat prin viu grai, cat si prin cuvantul scris si tiparit, de la parinte duhovnicesc la fiu duhovnicesc, de la invatator la ucenic.

In secolul al 20-lea, iese in evidenta un arhiereu ortodox, pentru orientarea sa patristica – Arhiepiscopul Teofan al Poltavei († 1943, 19 februarie), unul din intemeietorii Bisericii Ruse din afara Rusiei, si poate arhitectul-sef al ideologiei ei fara compromisuri, traditionalista. In anii in care a fost vice-presedinte al Sinodului episcopilor acestei Biserici (in anii 1920), a fost larg recunoscut ca avand cugetul cel mai patristic dintre toti teologi rusi de peste hotare. In anii 1930 s-a retras in izolare deplina, devenind un al doilea Teofan Zavoratul; si de atunci a fost, din pacate, uitat in mare masura. Din fericire, amintirea sa a fost pastrata cu sfintenie de catre ucenicii si urmasii sai, si, in ultimele luni, unul din ucenicii sai de capatai, Arhiepiscopul Averchie, de la Manastirea Sfintei Treimi din Jordanville, New York, a publicat biografia sa impreuna cu o serie din predicile sale.4 In aceste predici se poate vedea cu limpezime evlavia si respectul ierarhului fata de Sfintii Parinti, ucenicia sa fata de ei, si smerenia sa covarsitoare, care este multumita doar atunci cand transmite ideile si vorbele Sfintilor Parinti, si nu ceva din cele ce ii apartin. Astfel, intr-o predica din Duminica Rusaliilor, el spune: „Invatatura despre Sfinta Treime este culmea teologiei crestine. Astfel, eu nu incerc sa port mai departe aceasta invatatura cu propriile mele cuvinte, ci cu cuvintele sfintilor si de Dumnezeu-purtatorilor teologi si mari Parinti ai Bisericii: Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul si Vasile cel Mare. Ale mele sunt numai buzele, iar ale lor sunt vorbele si gandurile. Ei infatiseaza cina cea dumnezeiasca, iar eu sunt doar slujitorul ospatului lor dumnezeiesc”.

In alta predica, Arhiepiscopul Teofan ne da pricinile smeririi sale in fata Sfintilor Parinti – o caracteristica atat de tipica marilor purtatori ai invataturii patristice, chiar si marilor teologi ca arhiepiscopul Teofan, dar care este atat de gresit interpretata de carturarii lumesti drept o „lipsa de originalitate”. In predica sa din Duminica Sfintilor Parinti ai celui de al saselea Sinod Ecumenic, tinuta in 1928 la Varna, in Bulgaria, el daruieste credinciosilor „un cuvant despre insemnatatea Sfintilor Parinti si Dacali ai Bisericii pentru noi, crestinii. In ce consta maretia lor, si pe ce se intemeiaza insemnatatea lor deosebita pentru noi? Biserica, fratilor, este casa Dumnezeului celui viu, stalp si temelie a adevarului (1 Timotei 3:15). Adevarul crestin este pastrat in Biserica prin Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar are trebuinta de o pastrare dreapta si de o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti se gaseste tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talmacitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietilor lor, prin cunoasterea lor profunde a cuvantului lui Dumnezeu, si bogatia harului Duhului Sfant care salasluieste in ei.” Restul acestei predici nu cuprinde altceva decat citate din chiar Sfintilor Parinti (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Simeon Noul Teolog, Nichita Stithatul) care sustin acest punct de vedere.

Ultimul Sfant Parinte din care arhiepiscopul Teofan il citeaza, pe larg, in predica sa, este unul apropiat lui in timp, un inainte-mergator al sau in transmiterea autenticei traditiei patristice in Rusia – episcopul Ignatie Briancianinov. El are o dubla insemnatate pentru noi, astazi: nu numai ca este un Sfant Parinte apartinand aproape vremurilor noastre, dar si cautarea sa dupa adevar este foarte asemanatoare celei a cautatorilor sinceri de astazi, si astfel el ne infatiseaza cum este cu putinta pentru „iluminatul om modern” sa se departeze de la robia covarsitoare a idelilor si modurilor de gandire moderne, si sa intre inca o data in atmosfera curata a patristicii (adica, a cugetarii cu adevarat crestine ortodoxe). Este extrem de insufletitor pentru noi sa citim, cu cuvintele episcopului Ignatie insusi, cum un inginer militar s-a smuls din legaturile „cunoasterii moderne” si a patruns in traditia patristica, pe care a primit-o, impreuna cu cartile, de la un ucenic al Sf. Paisie Velicicovski, si a transmis-o zilelor noastre.

„Pe vremea cand eram inca student”, il citeaza arhiepiscopul Teofan pe episcopul Ignatie, 5 „nu existau bucurii sau distractii pentru mine! Lumea nu-mi infatisa nimic atragator. Mintea imi era afundata cu totul in stiinte, si in acelasi timp ardeam de dorinta gasirii adevaratei credinte, a adevaratei invataturi a acesteia, straina de toate greselile dogmatice si morale.”

„In acelasi timp, deja se infatisau privirii mele insistente limitele cunoasterii umane, in stiintele cele mai inalte si profund dezvoltate. Ajungand la aceste limite, am intrebat stiintele: “Ce daruiti voi unui om, ca sa-l poata numi al lui? Omul este vesnic, si ceea ce este al lui trebuie sa fie vesnic. Aratati-mi aceasta stapanire vesnica, aceasta bogatie adevarata, pe care sa o pot lua cu mine dincolo de mormant! Pana acum vad numai cunoastere care se sfarseste pe pamant, care nu poate exista dupa despartirea sufletului de trup’.”

Tanarul cautator a cercetat matematicile, fizica, chimia, filosofia, aratand o cunoasterea profunda a lor; apoi geografia, geodezia, filologia, literatura; dar a aflat ca toate acestea sunt ale pamantului. Drept raspuns la toate intrebarile sale chinuitoare a primit acelasi raspuns, pe care cautari asemanatoare il primesc in si mai „iluminatul” nostru secol al 20-lea: „Stiintele au ramas tacute.”

Apoi, „pentru un raspuns multumitor, un raspuns viu si cu adevarat trebuitor, m-am intors la credinta. Dar unde esti ascunsa, o, adevarata si sfanta Credinta? Nu te-am putut recunoaste in fanatism {papism} care nu s-a pecetluit cu blandetea Evangheliei; ci rasufla patima si trufie rationalista! Nu te-am putut recunoaste in invatatura arbitrariului {protestantism} care s-a despartit de Biserica, cladindu-si noul sau sistem, proclamand cu emfaza si mandrie descoperirea unei credinte crestine noi, adevarate, dupa trecerea a 18 secole de la Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul! O! In ce grea incurcatura era sufletul meu! Cat de infricosator era ingreuiat! Ce valuri de indoiala s-au ridicat impotriva-i, ridicandu-se din neincrederea in sine-mi, din neincrederea in tot ce era exigenta, tanguindu-ma din pricina nestiintei, a necunoasterii de catre mine a adevarului.”

„Si am inceput adesea, cu lacrimi, sa il implor pe Dumnezeu sa nu ma lase jertfa greselii, ci sa imi arate calea dreapta, pe care trebuie sa ma indrept catre El, in calatoria-mi nevazuta a cugetului si inimii. Si, o, minune! Dintr-odata un gand sezu inaintea mea… Inima mi s-a indreptat catre el ca in imbratisarea unui prieten. Acest gand m-a inspirat sa studiez credinta la izvoare – in scrierile Sfintilor Parinti! ‚Sfintenia lor’ mi-a zis gandul, ‚da chezasie de credibilitatea lor: alege-i drept calauze’. Am ascultat. Am gasit o cale de a obtine lucrarile sfintilor bineplacuti lui Dumnezeu, si cu ravna am inceput sa le citesc, analizandu-le in profunzime. Terminand de citit unele, luam si citeam altele, le citeam, le reciteam, le studiam. Ce m-a izbit mai inainte de toate in scrierile Parintilor Bisericii Ortodoxe? A fost conglasuirea lor, minunata, mareata lor armonie. Optsprezece secole, prin gurile lor, marturiseau o singura invatatura unanima, o invatatura Dumnezeiasca!”

„Cand intr-o noapte senina de toamna scrutez cerul senin, presarat cu stele fara de numar, atat de deosebite ca marime dar raspandind aceeasi lumina, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand intr-o zi de vara scrutez marea cea intinsa, acoperita de o multime de corabii cu panzele lor asemenea aripilor unor lebede albe, corabii ce se duc sub un singur vant spre o singura tinta, spre un singur port, imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios, pe mai multe voci, in care diferitele voci intr-o armonie eleganta canta o cantare dumnezeieasca, atunci imi spun: astfel sunt si scrierile Parintilor!”

„Si ce invatatura gasesc in ele? Gasesc o invatatura repetata de toti Parintii, si anume, ca singura cale spre mantuire este urmarea neconditionata a sfaturilor Sfintilor Parinti. ‚Ai vazut’, zic ei, ‚pe cineva inselat de o invatatura mincinoasa, pierind din pricina alegerii nepotrivite a nevointelor ascetice? – atunci sa stii ca acela s-a urmat pe sine-si, propria-si intelegere, propriile-i pareri, si nu invatatura Parintilor’ (Avva Dorotei, Invatatura a cincea), care alcatuieste predania dogmatica si morala a Bisericii. Cu aceasta traditie, ca si cu un bun nepretuit, Biserica isi hraneste fiii. Acest gand a fost trimis de Dumnezeu, de la Care este fiecare dar bun, de la Care un gand bun este inceputul fiecarui lucru bun…. Acest gand a fost pentru mine intaia fantana pe taramul adevarului. Aici sufletul meu isi gaseste odihna fata de valuri si vanturi. Acest gand a devenit piatra de temelie pentru cladirea duhovniceasca a sufletului meu. Acest gand a devenit steaua mea calauzitoare. A inceput regulat sa-mi lumineze calea cea atat de grea si plina de suferinta, cea ingusta si nevazuta, a mintii si inimii, catre Dumnezeu. M-am uitat la lumea religioasa cu acest gand, si am vazut ca pricina tuturor erorilor consta in nestiinta, in uitarea, in lipsa acestui gand.”

„Citirea Parintilor m-a incredintat cu limpezime ca mantuirea in sanul Bisericii Ortodoxe Ruse era neindoielnica, un lucru de care religiile Europei Apusene sunt lipsite, caci nu au pastrat intregi nici invataturile dogmatice, nici cele morale ale Bisericii lui Hristos de la inceputurile ei. Mi-a infatisat ce a facut Hristos pentru omenire, in ce consta caderea omului, de ce a fost necesar un Rascumparator, in ce consta mantuirea data de Rascumparator. M-a facut sa stiu ca o persoana trebuie sa dezvolte, sa simta, sa vada mantuirea in sinesi, fara de care credinta in Hristos este moarta, iar crestinismul este doar un cuvant si un nume, daca nu este pusa in lucrare! M-a invatat sa privesc vesnicia drept vesnicie, inaintea careia un mileniu de viata pamanteasca nu inseamna nimic, lasand deoparte viata noastra ce masoara vreo jumatate de veac. M-a invatat ca viata pamanteasca trebuie petrecuta in pregatirea pentru vesnicie… Mi-a aratat ca toate indeletnicirile pamantesti, placeri, cinstiri, mariri – sunt jucarii desarte, cu care copii mari se joaca si isi pierd binecuvantarea vesniciei… Pe toate acestea Sfintii Parinti ni le spun cu limpezime desavarsita in minunatele lor scrieri sfinte.’

Arhiepiscopul Teofan isi incheie pledoaria patristica cu acest apel: „Fratilor, lasati acest gand bun (luarea Sfintilor Parinti drept calauza) sa va fie stea povatuitoare in vremea peregrinarii pamantesti, pe valurile marii acestei vieti!”
Adevarul acestui apel, ca si cel al cuvintelor insuflate ale episcopului Ignatie, nu s-a diminuat in deceniile de cand au fost rostite. Lumea a inaintat pe calea apostaziei de la Adevarul crestin, si a devenit chiar si mai limpede ca nu exista nici o alternativa la aceasta cale, in afara de urmarea caii fara de compromisuri a adevarului, care ne-a fost inmanata de catre Sfintii Parinti.

Totusi, nu trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti doar ca sa „invatam despre ei”; daca nu facem nimic altceva decat aceasta, atunci nu ne aflam intr-o stare mai buna decat cei ce discuta fara de folos in academiile moarte ale acestei civilizatii moderne ce piere, chiar si atunci cand aceste academii sunt „ortodoxe” si teologii invatati din ele definesc cu eleganta si explica totul despre „sfintenie” si „spiritualitate” si „indumnezeire”, dar nu au experienta necesara pentru a cuvanta direct inimii sufletelor insetate si a le intoarce spre dorirea caii luptei celei duhovnicesti, nici nu au cunoasterea pentru a sesiza greseala fatala a „teologilor” academici, ce vorbesc de Dumnezeu cu tigara sau paharul de vin in mana, nici curajul sa acuze ierarhii „canonici” apostati de tradarea lui Hristos. Trebuie sa ne indreptam catre Sfintii Parinti, mai degraba, cu scopul de a le deveni ucenici, de a primi invatatura vietii adevarate, a mantuirii sufletului, chiar si cand stim ca astfel vom iesi din gratiile acestei lumi si vom fi surghiuniti de ea. Daca facem aceasta, vom gasi calea spre iesirea din mlastina incurcata a gandirii moderne, bazata chiar pe parasirea invataturii celei sfinte a Parintilor. Vom descoperi ca Sfintii Parinti sunt extrem de „contemporani”, prin faptul ca se adreseaza direct luptei crestinilor ortodocsi de astazi, oferind raspunsuri la intrebarile cruciale ale vietii si mortii pe care carturarimea academica se teme indeobste chiar sa si le puna – si atunci cand o face, da un raspuns inofensiv care „explica” aceste intrebari celor ce sunt doar curiosi despre ele, dar nu inseteaza dupa raspunsuri. Vom gasi calauzire adevarata din partea Parintilor, doar invatand smerenia si neincrezandu-ne desartei noastre intelepciuni lumesti, pe care am primit-o impreuna cu aerul acestor vremuri rau-mirositoare, increzandu-ne celor ce au placut lui Dumnezeu si nu lumii. Vom gasi in ei adevarati parinti, atat de greu de gasit in zilele noastre, cand iubirea multora s-a racit (Matei 24:12) – parinti al caror singur tel este sa isi calauzeasca fiii catre Dumnezeu si catre Imparatia Sa Cereasca, unde vom pasi si vorbi cu acesti oameni ingeresti in vesnica bucurie negraita.

Nu exista nici o problema a vremurilor noastre incurcate, care sa nu isi gaseasca solutia printr-o citire atenta si smerita a Sfintilor Parinti: fie ca este problema sectelor si ereziilor ce abunda astazi, sau cea a schismelor si „jurisdictiilor”; fie pretentia de viata duhovniceasca ridicata de „renasterea harismatica”, sau ispitele subtile ale confortului si avantajelor moderne; fie chestiuni filosofice complexe ca „evolutia”, sau chestiunile morale clare ale avortului, eutanasiei si a „controlului nasterilor”; fie apostazia rafinata a „serghianismului”, care daruieste institutia unei biserici, in locul Trupului lui Hristos, sau lipsa de rafinament a „renovationismului”, care incepe cu „indreptarea calendarului” si sfarseste intr-un „protestantism de rit rasaritean”. La toate aceste intrebari Sfintii Parinti, si Parintii nostri in viata, care ii urmeaza, sunt singurii nostri calauzitori siguri.

“Ascultati, cuvintele mele, alesii mei fii, preaiubitii mei, dobanda mea, ascultati-ma, daca in adevar ma iubiti si ma socotiti parintele vostru. Care om, avand inima atinsa de otrava si fiind lovit si chinuit de o nesuferita durere inlauntrul sau, mai ia aminte la ranile usoare de pe trupul sau si se mai grijeste de ele? Caci durerea ascunsa din inima ii acopera orice alta durere sau mancarime ivita pe trup si chinul inimii sale nu-i da pas sa ia seama si sa vada cele de pe trupul sau. Durerea si chinul nesuferit al inimii il fac sa uite toate ranile de pe trup, el isi sfasie hainele cu propriile sale maini si cu unghiile isi zgarie ranile de pe trup. Uita si de parinti si de prieteni si asupra nimanui din lume si nu-si mai arunca ochii. Nu se mai uita incruntat la cel ce-l ocaraste, isi lasa averea sa i-o jefuiasca cine vrea. Nu-si mai mananca cu placere painea, caci este plina de amaraciune; fara placere isi bea vinul, fiind satul de durere; celor ce-l cheama la ospat le raspunde cu mare manie: “Plecati de aici, caci moartea imi zdrobeste inima si ce stiu eu daca nu ma va lua indata? Mi-e sila sa mai traiesc in aceasta viata, caci viata este moarte si eu nu stiam”. Si nu se mai culca pe patul sau de odihna, ci sta rostogolindu-se si zbatandu-se pe pamant, cu mari strigate si gemete, neluand aminte la cei ce-l vad facand aceste lucruri nepotrivite sau la cei ce-i aud strigatele si clevetesc impotriva lui.

Ochii sai s-au prefacut in izvoare din care revarsa parau de lacrimi mai degraba decat ajuta la vedere. Ca pe un inger va ferici el pe tot omul, si pe cei ce traiesc, si pe cei ce au fost, si pe cei ce inca n-au venit pe lume. De asemenea pe tot dobitocul, pe toata taratoarea si pe toata suflarea o va ferici zicand: “Cat de binecuvantate sunt toate fapturile lui Dumnezeu, ca traiesc fara de osteneala in bucuria sufletului si a vietii lor, singur numai eu imi port povara pacatelor, sunt judecat cu judecata de foc si ma chinuiesc singur pe pamant!” Pe tot omul il va privi la fel si-l va cinsti ca pe un sfant pentru Domnul, iar el ca un necurat va sta inaintea tuturor cu cuviincioasa teama. Nu va mai face deosebire intre drept si nedrept, ci pe toti ii va socoti deopotriva, fie curati, fie necurati. Ci numai el singur este indepartat de toata faptura care se afla sub cer si zace pe gunoiul nenumaratelor sale pacate, infasurat de intunericul nestiintei si al durerii care nu mai are sfarsit. Iar puroiul ranelor sale nu-l va mai rade cu harb, ci cu unghiile mainilor sale din pricina nesuferitei dureri a inimii.

Caci Iov, desi era lovit in trup, dar isi vedea sufletul ocrotit de Dumnezeu, pe cand el isi vede otravit de pacate nu numai trupul, ci si sufletul, si de aceea durerea lui este de zece ori mai rea decat rana lui Iov. Pe urma, el va fi parasit de toti, de familia sa trupeasca si de toti prietenii si cunoscutii pe care ii are in lume. Caci acestia, dupa ce vor sta putin impreuna cu dansul si vor lacrima pentru netarmurita lui durere si vor vedea nemangaierea sufletului sau, se vor ingretosa de dansul si va merge fiecare la ale sale. Ramas singur, parasit si lepadat, si vazandu-si el nenorocirea, intristarea si durerea care-l infasoara, va plange in durerea sufletului sau si va striga cu deznadejde catre atotputernicul Dumnezeu: “Iata, vezi, Doamne, ca nimic nu este ascuns de Tine! Eu, faptura mainilor Tale, n-am facut lucrurile pe care tu le-ai poruncit, ci ca un nebun am lucrat toata rautatea. Tu esti bun si eu nu Te stiam, dar acum am auzit vorbindu-se de Tine si m-am cutremurat, si ce sa fac, nu stiu! Am simtit judecata Ta si cuvant de aparare nu gasesc in gura mea. Caci n-am facut pe pamant ceva vrednic pentru a ispasi nici macar un cuvant desert al gurii mele. Apoi omul, chiar daca ar plini toata dreptatea, o face ca rob si ca datornic si nu are ce sa dea in schimb pentru pacatul sau, dar la Tine este milostivirea. Pacatul este moarte si care om, fiind omorat de pacat, poate invia singur? Fara indoiala, nimeni. Numai Tu singur, fiind mort si inviat, pentru ca nu ai facut pacat, nici nu s-au gasit in gura Ta minciuni. Si care om murind in pacate nu se va cai? Dar nu-i va mai fi de niciun folos! Asa, Stapane atotputernice, si eu ma pocaiesc ca am facut lucruri rele; nu ca sa-mi fie indreptatire pocainta, caci pocainta este recunoasterea pacatului. Si acum, vezi atoatevazatorule Doamne, ca nimic nu am afara de trup si niciun folos n-am din lipsirea de bogatie. Ca tot sunt o rana si de nicaieri nu am izvor de mantuire; ca am fost lepadat singur si iadul m-a inghitit de viu. Si Tu, Doamne, vezi! Singur Tu poti sa ma ridici si sa-mi tamaduiesti durerea inimii, caci puternica este mana Ta in toate si ajunge pana la marginile adancului, plinind toate cate voieste. Sa zic miluieste-ma, nu indraznesc, caci nevrednic sunt. Ci Tu, Doamne, vezi!”.

Atunci, preamilostivul Dumnezeu degraba il va auzi pe el; ii va potoli indata durerea si va usura scarba inimii sale. Ca iubitor de oameni fiind, nu rabda sa vada faptura mainilor Sale in asa stramtoare si nerabdata durere. Ci isi va revarsa multa si negraita Sa milostivire peste omul acela care nu s-a lenevit sa plineasca cele zise, precum si peste cei ce asculta cu credinta si sunt gata sa imite aceasta icoana de pocainta, mai intai cu fapte, si apoi s-o incredinteze si cuvantului prin scris. Va revarsa peste el bunatatea Sa, ii va preface in bucurie necazul, iar durerea inimii sale o va schimba intr-un vin cu dulceata, facandu-l sa verse afara veninul sarpelui care-i rodea cele dinlauntru ale sale. De acum inainte, el nu-si va mai aduce aminte de chinurile sale, nici de durerile suferite si nici nu se va mai intoarce sa caute bogatiile parasite cand era ranit de pocainta, nici nu va mai dori altceva. Fiindca Dumnezeu Cel preainalt ii va da o sanatate mai presus decat toate bogatiile pamantului, care-i va aduce in inima o negraita bucurie, de zece ori mai mare decat intristarea de mai inainte. Aceasta bucurie, la randul ei, va tamadui durerea care chinuia pe dinafara trupul si omul isi va da seama ca nu se va mai atinge de acum inainte rana de inima lui, iar aceasta incredintare ii va spori indoit bucuria inimii.

Cei de aproape ai lui, care mai inainte se uitau la intristarea lui din afara, nestiind de bucuria tainica ce l-a cuprins, il vor caina zicand: “Iata om care n-a cunoscut fericirea, a carui viata este plina de intristare si suferinta, iar zilele lui cu nimic nu se deosebesc de cele ale celor biciuiti pentru pacatele lor!” Stiind numai el singur ca viata lui este plina de multumire si de veselie, ca inima lui bucuroasa isi rade de moarte si ca iadul nu o mai stapaneste – acest om se bucura de mii de ori mai mult decat toti imparatii si domnii pamantului, mai mult decat cei plini de sanatate si frumusete trupeasca, mai mult decat cei ce au bogatii si haine de porfira si viseaza mai mult decat toti cei socotiti, pe nedrept, fericiti pe pamant. Acel om stie ca este mai buna saracia cu o astfel de bogatie decat toata lumea cu toate lucrurile ei.
Fiindca cele legate si de viata aceasta cerul nu le va primi, iadul le va manca, moartea le va stapani, pe cand bucuria produsa in suflet de aceasta sanatate, de nimic din toate acestea nu poate fi biruita, fiindca nu este din aceasta lume. Ca nu din slava i-a venit lui, nici din multimea bogatiei, nici din sanatatea trupeasca, nici din lupta oamenilor sau din vreun alt lucru de sub cer, ci din necazul si amaraciunea sufletului s-a produs si din intalnirea cu Duhul lui Dumnezeu cel mai presus de ceruri. Ci stramtorata si curatita de Duhul Lui, inima i-a izvorat o bucurie nemincinoasa si neamestecata cu intristarea. De aceea moartea nu o mai stapaneste, negasind in ea lipsa; si este ea ca un vin limpede in lumina soarelui, care el insusi straluceste si lumineaza, aratand frumusetea culorii si stralucind vesel pe fata celui ce il bea in fata soarelui.

Aici insa este ceva pe care nu-l pot intelege. Nu stiu ce ma veseleste mai mult: vederea si desfatarea razelor curate ale soarelui sau bautura si gustul vinului [harului - n.n.] din gura mea? As vrea sa zic ca vinul, dar soarele ma atrage si imi pare mai dulce; iar cand ma intoarce spre el, iata ca dulceata gustului este si mai minunata si nu ma satur de privit, nici nu ma indestulez de baut. Cand mi se pare ca m-am saturat, atunci frumusetea razelor care se revarsa imi face si mai mare setea si ma aflu iarasi insetat. In zadar ma silesc sa-mi umplu pantecele cu cea mai frumoasa, caci arsita din gura mea se inzeceste si sunt mistuit de sete si de pofta dupa stravezia licoare.

Deci tot cel ce este judecat dupa aceasta buna judecata nu se mai teme de vreo osanda sau chin, nici nu se mai inspaimanta de ispitele ce-i vin. Setea lui nu se va mai potoli in veac si nici nu-i va lipsi dulcea si stravezia bautura [a harului Duhului Sfant - n.n.]. Caci dulceata bauturii si stralucirea vesela pe care se revarsa soarele izgonesc toata intristarea din sufletul lui si-l bucura de-a pururi. Nimic nu-l mai poate vatama si nimeni nu-l poate opri sa se indestuleze din acest izvor al paharului. Cel ce stapaneste pamantul cu rautatea sa, domnul intunericului, cel ce domneste peste apa marii si se joaca cu lumea ca si cu o pasarica pe care o tii in mana, cu toata ostirea si puterea lui, nu se poate apropia nici de calcaiul piciorului acestui om si nici nu indrazneste sa-si arunce asupra lui privirea sa indrazneata. Limpezimea vinului si raza soarelui, care se oglindesc pe fata celui ce bea, patrund in cele mai dinlauntru ale sale, in maini, in picioare, in spate, si fac pe cel ce bea tot de foc, si-i dau putere sa arda si sa mistuiasca pe potrivnicul care-l ataca din toate partile. El devine un preaiubit al luminii soarelui, prieten al soarelui si fiu iubitor straveziului vin, al razelor pe care le revarsa.

Bautura [harului] este pentru el si hrana, si curatire de carnurile cele putrezite; curatirea este lui desavarsita sanatate, iar sanatatea nu-l lasa sa se hraneasca cu vreo mancare stricacioasa, ci aprinde in el un dor nesfarsit dupa acest vin, spre a se curati si mai mult, spre a se intari prin bautura. Caci frumusetea trupului sanatos si buna lui infatisare pricinuita de sanatate nu obosesc niciodata.

Asa va fi, preaiubitii mei fii, dobanda mea, care ascultati cuvintele mele, cu tot cel ce, pacatuind inaintea lui Dumnezeu, a luat in inima frica de judecata si simtirea instrainarii sale. Caci frica de Dumnezeu si simtirea dreptei rasplatiri care-l asteapta, asa de tare ii mistuie carnea si-i zdrobesc oasele, asa cum piatra teascului strange strugurii calcati in calcatoare si-i zdrobeste desavarsit. Caci strugurii mai intai sunt calcati de oameni si apoi sunt zdrobiti sub piatra si le storc tot mustul; dar pe omul in care intra frica de Dumnezeu, insasi aceasta frica il face sa fie calcat de toti oamenii. Iar cand aceea a curatit si a zdrobit desavarsit simtirile sale trupesti de mandrie si slava desarta, atunci sfanta smerenie, piatra cea intelegatoare, cea prea usoara si buna, cazand de sus si storcand toata umezeala poftelor trupesti si a patimilor, nu lasa fara de folos sufletul stors, ci-l adapa cu izvor de lacrimi, izvoraste apa cea vie, tamaduieste ranile pacatoase, spala puroiul si ranile, si zapada nu este atat de stralucitoare cum se vede acest om.