132. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?

In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El nu era insa desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. II, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovatie si nerautate. Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nemuririi, cat timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice : “Erau amandoi goi si nu se rusinau” (Fac. II, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii. Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentine vrednicia neatinsa a firii. Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: “Si a pus Adam nume tuturor dobitoacelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului? (Fac. II, 20). In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam, odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului. Primii oameni, inainte de pacat traiau o viata fericita. Ei n-au fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge, fie la moarte, fie la nemurire, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.

123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om ?

Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosmos), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.

124. Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar din pomul cunostintei binelui si a raului sa nu mancati dintransul ca in orice zi veti manca din el, cu moarte veti muri” (Fac. II, 17).

125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca?

Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. III, 15 si urm.).

126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam?

Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca a fost facut de stramosul neamului omenesc. Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf. Apostol PAVEL : “Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume” (Rom. V, 12).

127. Cum se mosteneste pacatul stramosesc?

Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune, este ca pacatul acesta pe care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca, nu ni se socoteste ca pacat al nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egala cu pacatul in fata legii lui Dumnezeu. Pentru ca aceasta stare pacatoasa este egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, care nu au pacatele celor varstnici, dar care totusi, mostenesc aplecarea spre pacat, care vine de la Adam (Fac. VII, 20 ; II Cron. VI, 36; Iov IV, 17-19; XIV, 4; XV, 14-16; XXV, 4; Psalm. XIII,. 1.3; L, 6; LII, 2-4; LVII, 3-4; Prov. XXX, 9; Eci. VII, 20; Sirah XXV, 23, 27; Rom. III, 10-12; V, 12-19; Iac. III, 2; I Ionn I, 8).

128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?

Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea. Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu , priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri. Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca, dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. III, 22).

Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice : ” Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau ? Sau ce va da omul, schimb pentru sufletul sau ?” (Marcu VIII, 36-37).

2. Dar ce este mantuirea ?

Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Dumnezeu. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului” (I Tim. II, 4).

3. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?

Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, “stalpul si temelia adevarului” (I Tim. III, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?

Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte de prooroci, patriarhi si drepti, care au avut o viata si cugetare sfanta, si implinit prin Iisus Hristos Mantui torul. “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezzeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiu/, pe care L-a pus mostenitor tuturor, prin carele si veacurile au facut. Care fiind stralucirea slavei si chipul ipostasei Lui si purtand toate cu cuvntul puterii Sale…” (Evr. I, 1.3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. I, 1). Am vazut mai inainte ca “cerul” din aceste cuvinte, inseamna lumea nevazuta a ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate ale lui era la inceput, nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. I, 2).

Dumnezeu a facut lumea, nu dintre o data, ci treptat, intr-o ordine care sa ingaduie lucrurilor sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau sa apara fara cele dina- inte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut taria sau cerul vazut; in a treia adunarea apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea pestii si pasarile; in ziua a sasea animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. I, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrarile sale. Ordinea aceasta in care diferitele feluri de viata si de fapturi apar intre o inlantuire fireasca si necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri, pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul ei – omul.

Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele necesare pentru viata lui erau create. Ei nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.

116. Pornirile cele rele ale fapturilor au fost.de la inceput ?

Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte” (Fac. I, 31).

117. Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de pacat ?

Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis : “Sa facem pe om dupa chipul nostru si dupa asemanare” (Fac. I, 26). Si a facut Dumnezeu pe om, tarana luand din pamant si a suflat in Fata lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu” (Fac. II, 7). Omul a fost, deci, facut nu din porunca, ci din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: “Manile tale m-au zidit si m-au facut (Iov X, 8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu ii pregateste materie pentru alcatuire. Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.

118. Ce ne spune Sf. Scriptura despre femeie?

Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur : “Si a facut Dumnezeu pe om… barbat si femeie i-a facut pe ei” (Fac. I, 27). “Si a facut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam : iata acum os din oasele mele si trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat” (Fac. II, 22-23).

Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: “Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul…” (Fac. I, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. EFREM, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.

119. De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarina ca Adam?

Eva n-a fost facuta din tarina, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, doi barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia.

120. Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om?

Parintii Bisericii considera chipul lui Dumnezeu in om ca fiind reprezentat prin urmatoarele puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care se indreapta spre Dumnezeu prin lupta pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc, cu efortul omului. In amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:

1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “…Umpleti pamantul si-l stapaniti pe el si stapaniti pestii marii si pasarile cerului si toate dobitoacele si tot pas mantul si toate vietatile care se tarasc pe pamant” (Fac. I, 28). ” Micsoratu-l-a-i pe dansul (pe om) numai cu putin decat inger’ii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor tale (Psalm. VIII, 6);

2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.

121. Dupa ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat ?

Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facere I, 1). PSALMISTUL il lauda pentru puterea atottiitoare: “In mana Lui sunt marginile pamantutui si inaltimile muntilor ale lui sunt. Ca a Lui este marea Si El a facut-o si uscatul mainile Lui l-au zidit” (Ps. XCIV, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatie iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre participarea Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol PAVEL, zicand: “Ca intru Dansul (Fiul) s-au zidit toate cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute” (Coloseni I, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Fac. 1,2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

105. Ce se intelege prin cuvintul “nevazutelor” ?

Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, cum ne explica Sf. Apostol PAVEL, care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni adauga: ” Ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit” (Colos. I, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost facuta mai intai lumea vazuta sau lumea nevazuta ?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai, Domnul insusi spune lui Iov: “Cand s-au facut stelele, laudatu-m-au cu glas mare toti ingerii mei” (Iov XXXVIII, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai zice Pastorul lui HERMA . Prin cuvantul “cerul” din primul verset al cartii Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?

Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic. I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina. El i-a facut din bunatatea Sa.

109. Ce sunt ingerii?

Ingerii sunt duhuri, adica fiinte fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura : ” Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc” (Ps. CUI, 4), si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune, se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede

110. Ce insusiri au ingerii?

Ingerii, sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol PAVEL ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. XIII, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de “gen nunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de desubt” (Filipeni II, 10) el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Ingerii sunt numiti netrupesti si nemateriali, prin asemanare cu noi.

Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta ca a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. “Cine a inceput sa existe, zice Fer. TEODORET, acela are o existenta marginita”. Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului, ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei XVIII, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici sub forma chipurilor obisnuite, fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marmiti, ei nu sunt impiedecati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti.

Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant. Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun. Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor. Ingerii au avut de la inceput o sfintenie data de la Facere. Ei doresc si cauta binele, dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si intre Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire.

Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine. Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea, lor si daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor, Ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca I, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca I, 11 – 19). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti “. PSEUDO-DIONISIE Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu acesta si e formata din Serafimii cei cu ctae sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din domnii, puteri si stapaniri. A treia triada s formata din incepatorii, arhangheli si ingeri.

112. Ce scop au ingerii?

Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri.

Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. IOAN GURA DE AUR. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: ” Cautati sa nu defaimati pe vreunul dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in ceruri” (Matei XVIII, 10).

Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deuter. XXXII, 8; Daniil X, 5).

113. Toi ingerii sunt buni?

Nu toti ingerii sunt buni. Sunt si ingeri rai, care se numesc diavoli. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: “Acela ucigator de oameni a fost din inceput si intru adevar n-a statut, ca nu este adevar intru dansul. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, ca mincinos este si tatal ei” (Ioan VIII, 44). Iar Sf. PETRU indeamna pe credinciosi astfel: “Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita” (I Petru V, 8). Cand Durmnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, Satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste. Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi, daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov I, 12; II, 6) si al dracilor care se rugau de Mantui- torul zicand: “De ne gonesti pe noi, da-ne voie sa ne ducem in turma cea de porci. Si a zis lor: Mergeti. Iar ei iesind, au mers in turma cea de porci” (Matei VIII, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor aceasta rauate?

Descoperirea sau Revelatia Dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cins teasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca.

7. Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire ?

Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sf. Parinti. Ea revarsa lumina si caldura ei, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor oamenilor ?

Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumne- zeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care, la randul lor, s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea de-a dreptul de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor.

10. Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?

Oamenii alesi de Dumnezeu, in acest scop, au fost patriarhii si proorocii, care au primit si au predicat inceputurile Descoperirii dumnezeesti. Aceasta descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce oine in lume”(Ioan I, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici.

11. Este cu putinta ca Dumnezeu sa se descopere oamenilor ?

Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici ca Dumnezeu nu se putea descoperi oamenilor. Intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nema terial, cel neschimbator si cel vesnic nu s-ar fi putut apropia si n-ar fi avut, deci, cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate n-ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire.

Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, potrivit invataturii noastre, Dumnezeu e o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai departate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa : “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul”. (Evr. I, I). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu se apleaca si se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salaslueste si in inimile noastre.

La randul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea dumnezeiasca si pot s-o primeasca. Ei sunt “chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperi rilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo, incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeeasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: ” In ce chip doreste cerbul spre izvoarele apelor, asa doreste sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Insetata sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?” (Psalm. XLI, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: “Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine”. Ca fiinta inzestrata cu minte, ca “chip al lui Dumnezeu”, cum am spus, omul poate fi vrednic sa primeasca orice adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere ale adevarurilor date.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca, decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii ?

Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, care e Adevarul (Ioan XIV, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de im- plinirea pana astazi a atatora din cele vestite de aceasta Desco perire. Mintea omeneasca poate intelege unele din cele cuprinse in Descoperirea dumnezeeasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta, pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El. Descoperirea dumnezeeasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?. “Nu e mai cuminte, zice ORIGEN, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu ?. De asemenea Sf. IOAN GURA-DE-AUR ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela, cuvantul Lui niciodata.

15. Cate feluri de Descoperiri sunt ?

Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeeasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu.

14. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?

Se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvalue despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim, ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebue sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, preaintelept si preaiubitor, intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: ” Cerurile spun slaoa lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei (urmatoare) spune cuvant (despre aceasta), iar noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor”. (Ps. XVIII, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei, observa Sf. ATHANASIE. Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare ca ele, “intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: “Dumnezeu ne-a facut”. Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist”. Sf. Apostol PA VEL intareste si adanceste cuvantuf Psalmistului: ” Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii, din fapturi socotindusse se vad si vesnica puterea lui si Dumnezeirea, ca sa fie ei fara de raspuns” (Rom. I, 20).

15. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei?

Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti mijlocitori pentru mantuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca este Dumnezeu si la cateva din insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinta. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea prin credinta si-a luat numele de acolo ca ea poate fi primita numai de cel: care crede.

16. Pe ce cai s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta?

Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. XVIII, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa Inviere catre ucenicii Sai (Ioan XX, 9-31). Avem aici o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea prin credinta e data sufletului omenesc, printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevaruri ale Descoperirii dumnezeesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sf. Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (Iesire IV, 12; II Imp. XXIII, 2; Isaia VI, 1-8; VIII, 1; Avacum II, 2, etc), ca Dumnezeu este acela care a grait prin gura proorocilor. Sf. Apostol PAVEL rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. I,, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire: omul se face duhovnicesc.

17. Cand s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta ?

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata – 5508 ani – se poate imparti in trei parti:

Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1. de la facerea primilor oameni pana la ca- derea in pacat; 2. dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. Omul raiului primea o Descoperire de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sf. Apostol PAVEL o numeste “calauza catre Hristos” (Galateni III, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (loan I, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeesti, facuta in persoana insasi a Mantuitorului, care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca cel ce este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei XI, 27; Ioan XVII, 6). Sf. Apostol PAVEL spune aceasta in chip hotarat: “In zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul” (Evr. I, 2) si tot el o lamureste, insemnandu-i si scopul: “Aratandu-ne noua taina voii Sale, dupa buna-vointa Sa, pe care mai inainte a randuit-o intru Dansul despre intocmirea plinirii vremilorr, ca toate sa le uneasca sub un cap intru Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamant” (Efes. I, 9-10).

18. De unde stim ca lisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii ?

Din Sf. Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sf. Apostol PAVEL precizeaza: “Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pre cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa luam mostenirea fiasca” (Galat. IV, 4-5). Sf. Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti.

Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sf. Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia – supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia VII si LIII). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei I, 21 ; Luca I, 31 si urm.; I Cor. XV, 3; I Petru II, 24 ; Matei XXVI, 62; Fapte VIII, 32; I Ioan III, 5, etc).

Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos nu este o nascocire si ca a trait cu adevarat sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pilat din Pont. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea Intemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti ?

Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeeasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia din aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai, cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii prin credinta.

Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeeasca infatisate prin cele doua Testamente. Sf. GRIGORIE TEOLOGUL vorbind despre schim- barile produse in viata omenirii din trecut, prezent si viitor, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: “Cele doua Testamente sunt doua cutremure, din care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise, celalalt de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta.

Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sf. Apostoli si de Sf. Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice : “Sa nu socotiti ca am venit sa, stric legea sau proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca amin zic voua-pana ce va trece cerut si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din tege, pana ce vor fi toate”. (Matei V, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuiesc “plinite” in lumina gradului nou de Descoperire) (Noul Testament): “Ati auzit ca s-a zis celor de demult…”, “Iara Eu zic ooua” (Matei V, 21 si urm.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: El e “rasaritul cel de sus”, care face sa treaca “umbra legii”. Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi, e aratat de Sf. GRIGORIE TEOLOGUL, prin cuvinte ca: “Adaosuri partiale”, “inaltari”, “inaintari” si “treceri din slava in slava”. Duhul Sfant insusi si-a randuit lucrarea lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat ucenicilor, iar dupa inaltare s-a aratat in chip de limbi de foc.

20. De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei?

Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat, Domnul nostru Iisus Hristos si pentru ca nimeni altul ca El n-a cunoscut de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul Nascut Fiul, care este in sanul Tatalui, Acela a spus” (Ioan I, 18). Mantuitorul insusi declara: “Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan XIV, 9). Caci “nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L, cunoaste nimeni, fara numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei XI, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeesc pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a potolit si potoleste setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: “Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si vor fumega” (Ps. CXLIII, 6). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca II, 9» 15; Matei III, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-au putut si nu pot inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia, invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicairi sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de drep tate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.

21. Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca ?

Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai:

1. Printr-una personala, aflata in cercetator;

2. Prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii.

Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu. Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeeasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeisti.

22. Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?

Semnele Descoperirii dumnezesti sunt urmatoarele :

1) Inaltimea invataturilor descoperite;

2) Curatia lor dumnezeeasca;

3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.

Aceste semne sunt launtrice si ele se pot pricepe numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se deda unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeiesti, mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, ce intrec legile mintii si ale firii, ce se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavii, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: ” De n-ati fi facut lucruri intru ei, pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea” (Ioan XV, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeeasca, asa cum El insusi declara: “lucrurile pe care mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc pentru Mine ca Tatal M-a trimis” (Ioan V, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeeasca: Moise, Ilie, Eliseu, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Acestia au savarsit minuni cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhulu de sus cu ei.

24. Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?

Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii dintre care insemnam:

1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie; ;

2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;

3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;

4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;

5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;

6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;

7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;

Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea

9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;

10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeesti.

25. Ce sunt proorociile ?

Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, a anumitor adevaruri si intimplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in prorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile tailmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul inca a proorocit (Matei XXIV, etc). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile: omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta in implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor. “Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu”, zice TEOFIL al Antiohiei.

Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter. XVIII, 15; Isaia XLII, 1.4), preot si imparat (Ps. CIX, 5; Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia Hristos s-au implinit intocmai.

26. Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?

- Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditiuni ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult santem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii “se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. LACTANTIU ne spune ca adevaratii prooroci:

1) Predica toti un singur Dumnezeu;

2) Nu sufera de nebunie;

3) Nu sunt inselatori;

4) Nu umbla dupa averi sau castig;

5) Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;

6) Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai;

7) Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?