inceputul vietii monahale la Sihla

In vremurile de demult, cind domnitorii Moldovei ctitoreau si impodobeau manastiri si schituri, unii pustnici iubitori de liniste si singuratate au gasit acest loc izolat si greu de patruns prin hatisuri intunecoase si aglomeratie de stinci uriase, sa-si faca adaposturi-chilii, ori mici paraclise pentru rugaciune. Singura marturie despre prima biserica din lemn de la Sihla se afla intr-un pomelnic ctitoricesc sapat in piatra, ce ne transmite ca a ctitorita de familia Cantacuzino in anul 1741, cu hramul „Nasterea Sfintului Ioan Botezatorul“. Aceasta a dainuit pina in anul 1813, cind arhimanditul Benedict, staretul de atunci al Manastirilor Neamt si Secu, a reinnoit-o din temelie de piatra si pereti de birne de lemn, in stilul clasic al bisericilor moldovenesti, in forma de cruce cu o singura turla deasupra naosului, cu interiorul impartit in altar, naos si pridvor, si impodobita cu o catapeteasma veche, sculptata in lemn de tei, poleita cu aur, cu icoane pictate de mesteri diferiti.
In anii 1951 si 1954, cu cheltuiala Manastiri Sihastria, s-au inlocuit acoperisul si imbracamintea exterioara de scinduri pentru protectie, iar in anii 1973-1974, s-au mai efectuat alte lucrari de restaurare, iar dupa 1990, asezamintului monahal Sihla i s-a schimbat infatisarea, prin ample lucrari de renovare.
Aflindu-se sub jurisdictie administrativa si canonica a Manastirii Sihastria, Schitul Sihla il are ca egumen pe protosinghel Pahomie Catana, din anul 1990. Prima actiune de renovare a apartinut arhimandritului Victorin Oanele, staretul manastirii Sihastria care, cu sprijinul obstii, a construit o casa spatioasa, la parter aflindu-se trapeza, bucataria si camara, iar la etaj – chilii pentru calugari.
Egumenul schitului, ieromonahul Pahomie, urmind pilda de vrednicie a staretului Oanele, impreuna cu obstea care a crescut de la an la an dupa 1990, a continuat lucrarile de reinnoire a schitului prin inaltarea unei clopotnite si cladiri anexe, pavarea curtii cu piatra de riu si altele. Bisericile si chiliile vechi au fost conservate in starea initiala. Pentru atractia locului si pentru faptul ca la Sihla slujbele se savirsesc zilnic, numarul pelerinilor ce se indreapta spre acest asezamint creste an de an, infruntind greutatile drumului. Traditia locului ne spune ca, in vremurile de odinioara, preotii schitului Sihla nu vedeau oameni la fata decit in zilele de hram ale celor doua bisericute, pe 24 iunie, de Nasterea Sfintului Ioan Botezatorul (biserica schitului), si pe 6 august, de Schimbarea la Fata (biserica dintr-un brad). Acum, pelerinii mai au un prilej de bucurie spirituala, pentru hramul lacasului Sfintei Teodora de la Sihla, canonizata de Biserica Ortodoxa in anul 1992 si pomenita in calendar in ziua de 7 august.

Biserica de lemn din Albac se află la Băile Olăneşti în judeţul Vâlcea şi datează din anul 1752. Biserica a fost ridicată în satul natal al lui Horea, erou al iobagilor din Ardeal. Biserica de lemn din Albac a fost prima biserică de lemn salvată ca monument istoric în România. Ea a fost adusă în anul 1907 din Albac, atunci în fostul imperiu Austro-Ungar, şi salvată la conacul familiei Brătianu din Florica, în Regatul României. Biserica are o valoare cultural istorică de unicat în patrimoniul românesc prin semnificaţia istorică, destinul său aparte şi prin calităţile formale şi tehnice ce o disting drept una dintre cele mai preţioase creeaţii în lemn din Transilvania.<img <img

Mănăstirea Turnu se află aşezată pe malul stâng al Oltului la circa 2 km amonte a ctitoriei lui Mircea cel Bătrân, Mănăstirea Cozia, pe teritoriul oraşului staţiune Călimăneşti. Denumirea îi este dată de la un turn aflat pe stânca numită “Piscul lui Teofil”, turn construit de legiunile romane din Castrul Arutela în secolul al II-lea.

Iniţial, i s-a zis “Schitul de după turn”, apoi “Schitul Turnu” şi în cele din urmă denumirea actuală de “Mănăstirea Turnu”.

Istoria locaşului începe prin secolul XV – XVI, când nişte călugări ai mănăstirii Cozia s-au retras aici, trăind într-o sărăcie deplină. S-au adăpostit în colibe, case de lemn sau chiar în chilii săpate în stâncă, aşa cum au procedat pustnicii Daniil şi Misail. Datorită faptului că pe la jumătatea secolului XVI adunându-se mulţi pustnici, Misail, ridică o biserică de lemn cu hramul “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”.

Prin numirea în anul 1676 a egumenului Varlaam de la mănăstirea Cozia ca episcop al Râmnicului şi care mai târziu ajunge mitropolitul Ţării Româneşti, totul se schimbă pentru viaţa pustnicilor de aici. Se construieşte o bisericuţă din piatră şi cărămidă în locul celei de lemn, aşezându-se sub ea moaştele cuvioşilor Daniil şi Misail. Prin aceasta devine o aşezare monahală statornică.

Construirea căii ferate care face legătura Olteniei cu Ardealul pe valea Oltului, amenajarea unei staţii C.F.R. paralel cu şoseaua deja construită, are o însemnătate deosebita pentru aşezământ privind legătura cu lumea exterioară. Episcopul Argeşului Gherasim Timuş decide construcţia unei reşedinţe de vară, construcţie ce se execută între anii 1893-1901 şi care consta într-o clădire biserică şi camere de locuit. Proiectul este executat de un arhitect polonez stabilit în România, lucru ce face ca stilul bisericii să fie diferit de bisericile româneşti. Tot el va executa şi pictura care se caracterizează printr-un stil modernist. Biserica cu hramul “Schimbarea la Faţă” se află la etaj, este sfiinţită la 28 octombrie 1901, după care Schitul este ridicat la rangul de mănăstire canonică.

Un eveniment nefericit, un incendiu izbucnit într-o noapte de februarie 1932, face să piară în flăcări 5 corpuri de case cu 26 camere, 2 şoproane, trapeza veche, clopotniţa, turla de la biserica mică, tâmpla cu toate icoanele şi candelele, iar pictura interioară este grav afectată. Biserica, clopotniţa şi două case vor fi refăcute prin străduinţa episcopului Nichita Duma şi contribuţiile credincioşilor. Fresca a fost realizată între anii 1935-1936 de către pictorul Belizarie.

Mănăstirea este desfiinţată în anul 1961 şi transformată în Casă de odihnă pentru personalul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului în baza decretului 410/1959. În anul 1975 se revine la statutul de schit în subordinea Mănăstirii Cozia, datorită demersurilor făcute de ieromonahul Teoctist Dobrin. Acesta reuşeşte să adune în jurul lui un grup de tineri monahi dând viaţă nouă aşezării mănăstireşti. De asemeni legătura aşezământului cu drumul naţional se îmbunătăţeşte prin construirea unui pod peste Olt la punctul Lotrişor şi totodată a primului drum de acces.

Anul 1988 reprezintă evenimentul de seamă al locaşului: revenirea la statutul de Mănăstire şi aceasta tot demersurilor şi strădaniilor aceluiaş om ieromonahul Teoctist Dobrin, pe care episcopul îl recompensează ridicându-l la rangul de protosinghel.

Cutremurele din 1977, 1985 şi 1990 au produs deteriorări multiple care au impus restaurarea construcţiei. Un lucru important al acestor lucrări este reconstrucţia acoperişului în arhitectura românească, iar picturile în stilul autohton, înlăturând astfel motivele de critică a specialiştilor. Trapeza de la parter a fost transformată într-o biserică spaţioasă cu hramul Izvorul Tămăduirii, pentru mulţimea credincioşilor veniţi în număr mare la slujbe.