Biserica Ortodoxa invata ca moartea este “despartirea sufletului de trup”; odata aceasta despartire savarsita, trupul este dat pamantului si putrezeste. Asadar, ultima menire a omului pe pamant este moartea, despre care Sfanta Scriptura marturiseste astfel: “Si se va intoarce tarana in pamant, de unde s-a luat, si duhul se va intoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el” (Eccl.12,7).
Moartea il rapeste pe om cand a ajuns la termenul predestinat de judecata lui Dumnezeu pentru indeplinirea rostului ce-i este impus. Acest termen acordat omului contine – prin prevederea dumnezeiasca – tot ce este folositor omului; deci moartea este de folos omului.
Sfantul Antonie cel Mare, vrand sa patrunda adancurile scopurilor providentei, adresa intr-o zi lui Dumnezeu urmatoarea rugaciune: “Doamne, pentru ce unii mor de tineri, pe cand altii ajung la cea mai adanca batranete?”. Si Dumnezeu ii raspunse: “Antonie, vezi numai de tine! Aceasta este judecata lui Dumnezeu, ce nu ti se cade tie a cunoaste.”.
Dumnezeu a harazit sufletul sa treaca prin trei stari diferite, care constituie viata sa vesnica: viata in pantecele mamei, viata pe pamant si viata de dincolo de mormant.
Sufletul, la iesirea sa din trup, trece in imparatia fiintelor asemenea lui, adica in imparatia spirituala a ingerilor. Dupa faptele sale bune sau rele, sufletul se uneste cu ingerii cei buni in rai sau cu ingerii cazuti in iad. Acest adevar ni se descopera noua de catre Iisus Hristos, in parabola bogatului si a lui Lazar, ne invata ca sufletele, dupa ce s-au despartit de trup, intra in aceeasi zi in rai sau in iad. “Adevar zic tie ca astazi vei fi cu Mine in rai.” (Lc. 23, 43), a zis Hristos talharului celui bun.
Astfel fiecare suflet despartit de trupul sau va fi in rai sau in iad. Cand? Astazi, a zis Mantuitorul. Ce intelegem prin cuvantul astazi si cum impacam aceasta expresie cu invatatura Bisericii despre vami si despre a treia, a noua si a patruzecea zi dupa moarte?
Pe pamant sunt zile, nopti, si ani; dincolo de mormant nu este decat vesnicie, luminoasa sau intunecata. Deci, cuvantul astazi desemneaza timpul de dupa moarte, adica vesnicia. A treia, a noua si a patruzecea zi nu sunt decat pe pamant, caci dincolo de mormant imparatia timpului nu exista; acolo nu sunt alte zile decat cea de astazi. Misterul mortii este poarta prin care sufletul, despartindu-se de trup, intra in vesnicie.
Noi stim si vedem ce devine trupul; cat despre suflet, noi nu-l putem vedea, dar stim cu desavarsire ce i se intampla prin marturisirea Sfintei Biserici – stalpul si confirmarea adevarului – care nu a cazut niciodata din invatatura sa si nici nu poate cadea, pentru ca este invatata de Duhul Sfant.
Astfel descriu Sfintii Parinti ce se intampla in momentul in care sufletul se desparte de trup: “Ingerii – buni si rai – se vor infatisa inaintea sufletului. Vederea acestora din urma va pricinui sufletului o nesfarsita tulburare, dar va gasi o mangaiere la vederea si protectia ingerilor celor buni. Faptele bune ale omului si constiinta curata sunt in acel moment de un mare ajutor si reprezinta o mare bucurie pentru dansul. Ascultarea, umilinta, faptele bune si rabdarea sunt sprijin sufletului, care urca spre Domnul intr-o mare bucurie si insotit de ingerii cei buni; in acest timp sufletul plin de pasiuni si pacate este condus de demoni in iad unde va suferi vesnic.” (Sfantul Teodor Studitul).
Sfantul Grigorie, ucenicul Sfantului Vasile, o intreba intr-o vedenie pe Sfanta Teodora asupra imprejurarilor ce au insotit moartea sa si a ucenicilor sai. “Cum pot sa-ti spun, zise ea, despre suferinta fizica si simtamantul de apasare a celor ce mor? Starea sufletului in timpul despartirii sale de trup este asemenea senzatiei celui ce ar cadea gol in mijlocul flacarilor si s-ar fi facut cenusa. Cand veni ceasul mortii mele, duhurile cele rele ma inconjurara din toate partile. Unele mugeau ca niste fiare salbatice, altele latrau ca niste caini, insa altele urlau ca lupii. Ele erau furioase, ma amenintau, se pregateau a se arunca asupra mea si scrasneau din dinti, privindu-ma. Eram nimicita de groaza cand, deodata, am vazut doi ingeri stand la dreapta patului meu si vederea lor imi dadu indrazneala. Abia atunci demonii se indepartara putin de patul meu. Unul din ingeri intreba cu manie pe demoni: “Pentru ce ajungeti voi intotdeauna inaintea noastra langa patul muribunzilor, pentru a inspaimanta si tulbura pe tot sufletul ce se pregateste a se desparti de trupul sau? Voi n-aveti a va bucura aici: mila lui Dumnezeu a patruns acest suflet si voi n-aveti nici o parte din el.”. Atunci demonii se tulburara si incepura a arata faptele mele cele rele, savarsite in tineretea mea, si strigau: “Ale cui sunt deci aceste pacate, n-a facut ea cutare lucru si cutare lucru?”. In sfarsit veni moartea, grozava la vedere. Se aseamana omului, insa nu are carne si nu alcatuieste decat din oase omenesti. Ea aduse cu sine mai multe instrumente de tortura: sabii, sageti, lanci, seceri, furci, securi si altele. Umilitul meu suflet tremura de frica. Sfantii Ingeri au zis catre moarte: “Fa-ti treaba ta si scapa usor acest suflet de legaturile trupesti, caci el nu are mare povara de pacata.”. Moartea se apropie de mine, lua o mica secure si-mi taie mai intai picioarele, apoi bratele; apoi, cu ajutorul altor instrumente, ea slabi toate madularele mele si le desparti din incheieturi. Perdui astfel bratele si picioarele mele, tot trupul meu era mort si nu puteam sa ma misc. Pe urma imi taie capul si n-am putut sa-l mai misc, ca si cum ar fi incetat sa fie al meu. Dupa aceasta, ea pregati o bautura intr-un vas pe care-l apropie de buzele mele si m-a facut sa o beau cu de-a sila. Aceasta bautura era atat de amara incat sufletul meu nu putu sa o suporte, se infiora intr-atat si se arunca afara din trup. Atunci ingerii l-au primit in bratele lor.
Cand m-am intors, am vazut trupul meu ce zacea neinsufletit, fara miscare si fara viata, si l-am privit ca unul care ar privi un vesmant de care s-a dezbracat; si m-am mirat. Ingerii ma tineau si demonii s-au apropiat de noi, aratand pacatele mele. Ingerii incepura a cauta faptele mele cele bune si, din mila lui Dumnezeu, le-au gasit. Ingerii adunau faptele mele cele bune, facute in viata mea cu ajutorul lui Dumnezeu, si se pregateau a le pune in cumpana in fata faptelor mele cele rele, cand deodata se arata Sfantul nostru Parintele Vasile, care zise catre Sfintii Ingeri: “Acest suflet a facut mult bine batranetilor mele, m-am rugat lui Dumnezeu pentru el si Dumnezeu mi l-a dat.”. Zicand aceste cuvinte, a scos de la san o punga plina cu aur si a dat-o ingerilor, spunand: “Cand veti trece prin vamile vazduhului si duhurile rele vor incepe a chinui sufletul sau, rascumparati-l cu aceasta. Eu sunt bogat din mila lui Dumnezeu, am adunat mari visterii prin munca si sudoarea mea si dau aceasta punga sufletului care m-a slujit.”. Dupa ce a ispravit de vorbit, s-a dus. Duhurile cele rele fura inmarmurite; incepura a scoate gemete tanguitoare si se indepartara. Apoi iarasi se arata Sfantul Vasile, purtand niste vase pline cu miruri curate si pretioase. Deschise vasele, unul dupa altul, si varsa acele miruri asupra mea; pe loc m-am simtit inundata de miresme duhovnicesti si m-am simtit schimbata si luminata. Sfantul zis catre ingeri: “Cand veti fi implinit pentru acest suflet tot ceea ce este trebuincios, il veti duce in locuinta pe care a pregatit-o Domnul pentru mine.”. Apoi sfantul se facu nevazut. Ingerii m-au luat si ne-am indreptat spre Rasarit.”.
Oamenilor luminati de Dumnezeu li se incredinteaza ca, la cea de pe urma suflare, faptele lor sunt puse in cumpana si:

1. Daca partea dreapta e mai ridicata decat cea stanga, sufletul este este primit in rai, in mijlocul ingerilor;
2. daca cele doua parti ale cumpanei sunt deopotriva, atunci fireste ca mila lui Dumnezeu capata biruinta;
3. cand cumpana se apleaca spre partea stanga, dar nu cu mult, mila dumnezeiasca inlocuieste lipsa (astfel sunt cele trei judecati ale Domnului: judecata dreapta, judecata omeneasca, si judecata milostiva);
4. cand faptele cele rele apleaca cumpana prea mult in partea stanga, atunci judecata cea mai dreapta rosteste hotararea in functie de pacate.

Acestea sunt imprejurarile care insotesc moartea omului.

Mantuitorul, vorbind de moartea dreptului si de cea a pacatosului, a formulat cateva linii generale pentru aceeasi idee, spunand ca moartea pacatosului este cumplita, pe cand cea a dreptului este frumoasa. “Nebune, intru aceasta noapte ti se va cere sufletul tau.” (Lc.12, 20), a zis El despre cel dintai, in timp ce al doilea va fi dus de ingeri in sanul lui Avraam. (Lc.16, 22). Asadar, de noi insine si cu ajutorul nemijlocit al lui Dumnezeu atarna felul mortii noastre, noi putand sa o facem frumoasa sau cumplita, dupa cum vom fi indeplinit poruncile lui Hristos: “Fiti gata in tot ceasul de moarte, pocaiti-va si credeti in Evanghelie.”. Ca urmare, ocontinua cainta si o credinta vie in Domnul nostru Iisus Hristos ne va inlesni o moarte dulce si pasnica.
Nu numai cei saraci ca Lazar se fac vrednici de un sfarsit fericit, ci si cei bogati, dar smeriti cu duhul. Nu numai cei bogati, ca acel imbelsugat din Evanghelie, merg in iad si mor cumplit, dar si cei saraci, daca nu-si poarta crucea lor cu rabdare si marime de suflet.
Sufletul dreptului, dupa ce s-a despartit de trup, este primit de ingeri, care-l pazesc si-l poarta spre taramuri pline de lumina si fericire. Si este firesc sa fie asa, caci sufletele dreptilor se afla impreuna cu ingerii chiar de pe pamant. Iata ce scrie Sfantul Efrem Sirul despre moartea dreptului: “Dreptii si ascetii se bucura in clipa mortii, avand inaintea ochilor faptele nevointei lor, privegherile, posturile, rugaciunile, lacrimile; sufletele lor simt o mare bucurie cand sunt chemate sa iasa din trup si sa reintre in repausul lor vesnic.”.
“Moartea pacatosului este cumplita.” (Ps. 33, 21) – este insasi marturisirea Cuvantului lui Dumnezeu. Si pentru ce? Cugetati bine la ce vrea sa zica pacatos. Pacatosul este acela ce calca Legea lui Dumnezeu si dispretuieste poruncile Sale. Dupa cum virtutea, reflectandu-se in constiinta, produce in aceasta o bucurie cereasca, tot asa si pacatul face a naste in suflet frica raspunderii. Moartea sufletului pacatos este tragica, pentru ca, in chiar momentul iesirii sale din trup, este luat de ingerii raului, pe care i-a servit fiind pe pamant si cu care, impreuna cu ceilalti pacatosi, el va trebui, din acel moment, sa se uneasca in vesnicie. Iata ce spune Sfantul Macarie Alexandrinul despre moartea pacatosului: “Cand sufletul pacatosului paraseste trupul, se produce un mare mister. O haita de demoni si de puteri intunecate inconjoara sufletul si-l duc in teritoriul lor. Si nu trebuie sa ne miram de aceasta. Daca omul, fiind inca pe pamant, le-a dat ascultare si s-a facut sclavul lor, el cade cand paraseste aceasta lume.

A TREIA ZI SI VAMILE
SEMNIFICATIA ZILELOR A NOUA SI A PATRUZECEA

Unde se afla sufletul imediat dupa despartirea sa de trup? Ce semnifica a treia zi, a noua zi si a patruzecea zi? In ce interval de timp trece sufletul vamile vazduhului si cand are loc judecata particulara?
Sfantul Macarie Alexandrinul ne comunica descoperirile ingeresti care i s-au facut despre starea sufletelor mortilor in timpul celor patruzeci de zile de dupa moarte. Cand s-a indeplinit misterul mortii, sufletul, despartit de trupul sau, locuieste pe pamant inca doua zile si viziteaza impreuna cu ingerii locurile pe unde a afacut binele; el umbla imprejurul casei unde s-a despartit de trupul sau si chiar ramane cateodata langa sicriul unde zace trupul sau. Apoi, dupa exemplul Mantuitorului, Care a inviat a treia zi dupa moarte, tot sufletul trebuie sa se urce la cer, pentru a slavi pe Creatorul universului. De aceea, Biserica se roaga in acea zi pentru cei morti.
Spatiul nesfarsit ce desparte pamantul si cerurile, spatiu ce desparte Biserica triumfatoare de Biserica luptatoare, se numeste – in limbaj comun, ca de altfel si in Sfintele Scripturi si in scrierile Sfintilor Parinti – aer. Astfel, prin cuvantul aer nu intelegem substanta eterica ce inconjoara pamantul, ci, pur si simplu, spatiul. Acest spatiu este plin de ingeri cazuti, al caror scop consta in a intoarce pe om de la mantuirea sa, facand din el instrumentul rautatii.
Sfantul Ioan, care s-a facut vrednic de a vedea marile taine dumnezeiesti in Apocalipsa, zice ca ingerii cazuti au fost izgoniti din locasul lor ceresc (Apoc. 12, 7-8). Unde au gasit ei refugiu? Dupa Cartea lui Iov, noi vedem limpede ca locuinta lor este in vazduhuri (aer), iar Apostolul Pavel ii numeste “duhurile rautatii raspandite in aer” si pe capetenia lor “domnul puterii vazduhului”. Indata dupa caderea primilor oameni si izgonirea lor din rai, paza pomului vietii a fost incredintata unui heruvim; cu toate acestea, un alt inger cazut s-a pus la randul sau in calea spre rai, pentru a impiedica pe om sa intre in el. Portile cerului s-au ferecat si domnul intunericului acestui veac nu lasa sa mai intre in rai nici un suflet despartit de trupul lui; dreptii, afara de Ilie si Enoh, se scoborau in iad ca si pacatosii.
Primul care a strabatut trecerea neumblata a raiului a fost Iisus Hristos, biruitorul mortii, sfaramatorul iadului; din acel moment portile s-au redeschis. Dupa Domnul, talharul cel bun si toti dreptii Vechiului Testament, pe care El i-a scos din iad, au trecut acea cale fara piedici. Sfintii fac cu usurinta aceasta calatorie si, chiar daca duhurile rele se straduiesc a-i opri, virtutiile lor le acopera pacatele. Aceste duhuri vor avea cu atat mai mult dreptul de a opri sufletul nostru, dupa ce s-a despartit de trup si se va urca spre Dumnezeu, cu cat noi, deja fiind luminati prin lumina Mantuitorului si avand libertatea de a alege intre bine si rau, ne facem cu toate acestea sclavii si executantii pacatoaselor lor vointe.
Pe pamant sufletul poate, cu ajutorul harului dumnezeiesc, sa ajunga a se recunoaste si, printr-o sincera cainta, sa capete de la Dumnezeu iertarea pacatelor sale. In schimb, dincolo de mormant, sarcina de a descoperi sufletului starea sa de pacat o au ingerii cei cazuti. Demonii, ca stapani ai raului pe pamant, or sa-i infatiseze acum toate faptele sale cele rele, amintindu-i totodata imprejurarile care au insotit lucrarea raului. Sufletul va recunoaste atunci greselile sale si prin aceasta recunoastere va preveni judecata lui Dumnezeu. Astfel, judecata lui Dumnezeu nu este decat o confirmare a ceea ce sufletul deja a pronuntat asupra lui insusi. Pacatele urmate de cainta nu se mai socotesc si nu se mai amintesc, nici la vami, nici la judecata. La randul lor, ingerii cei buni infatiseaza la vami faptele bune ale sufletului.
Tot spatiul dintre pamant si ceruri este impartit in 20 de parti sau tribunale, iar sufletul, trecand pe acolo, este acuzat de catre demoni de pacatele sale. Fiecare vama, dupa cum le numesc Sfintii Parinti in scrierile lor (duhurile rele se numesc vamesi), corespunde unui anumit grup de pacate. Duhurile rele acuza sufletul nu numai de pacatele de care el e vinovat, ci inca si de acelea pe care nu le-a comis, dupa marturisirea Sfantului Ioan Letsvithnik.
Noi imprumutam din relatarea Sfintei Teodora descrierea ordinii in care vamile se succed. Pe calea cerului, mergand spre rasarit, sufletul intalneste intaia vama, unde duhurile rele, dupa ce au oprit sufletul insotit de ingerii cei buni, ii infatiseaza pacatele sale facute prin cuvant (vorbe desarte, flecareala, cuvinte obscene, jigniri, luare in ras a lucrurilor sfinte, cantece patimase, ras s.a.m.d.); a doua vama este aceea a minciunii (orice minciuna, calcare de juramant, luarea numelui lui Dumnezeu in desert, calcarea fagaduintelor facute lui Dumnezeu, ascunderea pacatelor inaintea duhovnicului); a treia vama este a calomniei (calomnierea aproapelui, vorbirea de rau, umilirea altuia, jignirea, batjocura unita cu uitarea propriilor sale greseli si pacate); a patra vama este a lacomiei (betia, obiceiul de a manca intre mese si in ascuns, uitarea rugaciunii inainte si dupa mese, nepaza postului, imbuibarea, desfatarile, in sfarsit, toate formele de gastrolatrie); a cincea vama este a leneviei (lenevire la slujbele divine si la rugaciunea fiecaruia, neglijenta la lucru, lene); a sasea vama este a furtului (tot soiul de furturi, pe ascuns sau pe fapta); a saptea vama este aceea a zgarceniei si a iubirii de arginti; a opta vama este a camatariei; a noua vama este a inselatoriei (judecati strambe, masuri false si alte iselatorii); a zecea vama este a geloziei; a unsprezecea vama e a mandriei (ambitii, mandrie, prea buna parere de sine, lipsa de respect fata de parinti, cler, superiori, in general neascultari); a douasprezecea vama este a maniei; a treisprezecea vama este a razbunarii; a paisprezecea vama este a uciderii; a cincisprezecea vama este aceea a magiei (vraji, amestec de otravuri, farmece, chemarea demonilor); a saisprezecea vama este a necuratiei (tot ce tine de acest pacat: ganduri, pofte si fapte necurate, iubirea trupeasca a persoanelor nelegate prin casatorie, voluptatea, priviri pofticioase, atingeri necurate, visuri la lucruri necurate); a saptesprezecea vama este cea a adulterului (necredinta in casatorie, caderea in pacat a persoanelor harazite lui Dumnezeu); a optsprezecea vama este aceea a pacatului sodomit (pasiuni contra firii, incest); a nouasprezecea vama este a ereziei (false cugetari asupra religiei, lepadarea de credinta ortodoxa, hula, blasfemia); in fine, ce de pe urma, a douazecea vama este aceea a nemilostivirii (cruzimea). Trecerea vamilor are loc a treia zi dupa moarte.
Cunoscand starea sufletelor dupa moarte, trecerea vamilor si infatisarea inaintea lui Dumnezeu, care toate au loc in a treia zi, Biserica si rudele, aratandu-si dragostea lor pentru cel mort, roaga pe Domnul a-i ierta pacatele si a-i inlesni trecerea vamilor.
Dupa ce sufletul s-a inchinat Domnului, el e purtat prin felurite locasuri ale sfintilor pentru a privi frumusetile raiului. Aceasta vizitare a locuintelor ceresti dureaza sase zile, in care sufletul admira si slaveste pe Dumnezeu, a toate Creatorul. In aceasta contemplatie el uita cu totul scarbele ce le-a avut fiind in trup; dar, cu toate acestea, daca el este impovarat de pacate, se intristeaza reprosandu-si ca si-a irosit viata in negrija si ca nu L-a slujit pe Dumnezeu dupa poruncile Sale.
Ispravind vizitarea raiului, a noua zi (dupa despartirea sa de trup), sufletul se urca din nou la Dumnezeu, pentru a I se inchina. Pentru aceasta Biserica face rugaciuni pentru morti in ziua a noua.
Dupa a doua inchinare, Domnul porunceste ca sa-i fie aratat acelui suflet iadul. Atunci vede sufletul suferintele pacatosilor, aude plangerile, gemetele si scrasnirea dintilor. In timpul a 30 de zile sufletul viziteaza toate cotloanele iadului si tremura de frica sa nu fie condamnat acolo pe vecie. In sfarsit, intr-a patruzecea zi dupa despartirea sa de trup, se urca pentru a treia oara sa I se inchine Creatorului. Si atunci, Judecatorul etern hotaraste locuinta ce i se cuvine sufletului, dupa faptele sale si dupa viata pamanteasca. Astfel, are loc judecata particulara, in a patruzecea zi dupa moarte; iata pentru ce Biserica se roaga pentru morti in acea zi.
Deci, ziua a patruzecea dupa moarte este ziua decisiva pentru soarta sufletului in viata viitoare. Este judecata particulara a lui Hristos, care hotaraste starea sufletului numai pana in ziua Judecatii de Apoi – Judecata generala. Aceasta stare a sufletului, corespunzand cu viata sa de pe pamant, nu este starea sa definitiva, pentru vesnicie, ci este supusa schimbarii. Iisus Hristos, in a patruzecea zi dupa Invierea Sa, a inaltat natura umana la gloria suprema, asezand-o pe tronul dumnezeirii Sale, la dreapta Parintelui. Asadar, dupa dumnezeiescul Sau exemplu, raposatii, intr-a patruzecea zi dupa moartea lor, intra in starea ce se cuvine valorii lor morale.
Urmand pilda Domnului Care, dupa inaltarea Sa a patruzecea zi, a sezut pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, asteptand pana se vor pune vrajmasii Lui asternut picioarelor Lui (Evr. 10, 12), tot asa si sufletele mortilor, al caror destin a fost stabilit prin judecata particulara a lui Hristos, raman in acea stare (nu insa fara posibilitate de schimbare) pana in ziua Judecatii generale.
Sa punem asadar inima si credinta noastra in iubirea Mantuitorului Care, chiar intru slava Sa, este neincetat preocupat de vesnica noastra mantuire, de mantuirea ta si de aceea a raposatului care iti este scump; roaga-L deci pentru el, ca prin harul Sau sa vindece relele sufletului celui mort, sa indeplineasca ceea ce-i lipseste, sa ierte pacatele, sa-l curete si sa-l aseze in randul fericitilor. Credinta si rugaciunile tale, unite cu rugaciunile Bisericii, vor fi de un mare ajutor pentru raposatul tau in ziua judecatii lui Hristos, asteptand Judecata cea de pe urma.
Prin urmare, vedem ca sufletul, dupa despartirea sa de trup, locuieste inca doua zile pe pamant si se inalta in a treia zi catre Dumnezeu, pentru a I se inchina; apoi petrece in rai urmatoarele sase zile, urmand cele treizeci de zile in iad. In a patruzecea zi afla care va fi starea sa pana la Judecata cea de pe urma cand, numai atunci, sufletele vor primi hotararea definitiva.

Sfântul acela, dumnezeiescul Iov, zice aşa: Din pântecele maicii mele am căzut în groapă. Aţi auzit? Atât i s-a părut viaţa pe pământ, după 400 de ani. Că, după bătaia aceea Dumnezeu i-a mai dăruit 140 de ani de viaţa, după ce l-a încercat cu atâtea chinuri şi boli; şi atât i-a părut, că din pântecele maicii sale a sărit în groapă. O săritura i-a părut viaţa.

Voi nu auziţi cu ce ne aseamănă Duhul Sfânt? Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului; aşa va înflori. Şi iarăşi: Zilele lui ca umbra trec. Şi iarăşi: Zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat.

Şi iarăşi zice: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca uscăciunea s-au uscat. Şi iarăşi: Zilele anilor noştri ca pânza păianjenului. Cu pânza păianjenului s-au asemănat zilele vieţii noastre. Adică, cât este de slabă pânza păianjenului, aşa-i de slabă viaţa noastră pe pământ; suntem umbra, vis şi floare pe pământ!

Dumnezeu zice lui Isaia: Ascultă, proorocule, strigă şi zi aşa înaintea poporului: Tot trupul omului este iarbă şi toată slava omului este ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut, iar cuvântul Domnului rămâne în veac. Deci, să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis.

Ştiţi ce rămâne în veci? Sufletul. Trupul vedeţi că se face ţărână. Că îngropăm şi dezgropăm morţii şi se fac în puţină vreme ţărână. Mai ales după o vreme nici oasele nu mai rămân; toate se fac nimic.

Asta-i şi porunca cea dintâi, că pământ eşti şi în pământ vei merge. Dar sufletul nu moare niciodată. Sufletul rămâne în vecii vecilor, că el este duh şi nu poate să moară. Aşa l-a făcut Dumnezeu.

Dar, ca să ştiţi ce se întâmplă cu sufletul când moare omul, am să vă spun care-i drumul sufletului imediat după moarte, după tradiţia Bisericii Ortodoxe.

De când murim şi până la 40 de zile, când are loc judecata particulară a sufletului şi se hotărăşte de Dumnezeu unde o să stăm, la bine sau la rău, până la judecata de apoi, este un timp de tranziţie, adică un timp provizoriu, pentru drepţi şi pentru păcătoşi.

Când moare omul şi când îşi dă sufletul, în clipa aceea apar în faţa lui atâţia diavoli, câte păcate a avut omul şi atâţia îngeri sfinţi, câte fapte bune a avut el în viaţă. Aşa arată Sfântul Efrem Sirul.

Şi este o mare luptă atunci. Că sfintele puteri se luptă cu diavolii cum să ia sufletul, că ei zic că este al lor, că are păcate mai multe; iar îngerii zic că are mai multe fapte bune. Şi este o mare luptă şi de aceea se teme sufletul să iasă din trup. I se leagă limba când vede toate astea. El vede atunci multe, dar nu poate să spună. El ar spune: “Uite, câţi diavoli au venit!”.

A văzut la Agapia Veche, părintele Eftimie, cu o săptămână înainte de a muri, cum se luptau îngerii cu diavolii pentru suflet, zicând: “Uite cum se luptă! Îngerii Domnului sunt cu cununi de aur pe cap şi-i lovesc pe draci. Uite cum fug!”

Cu o săptămână înainte a spus când va muri, căci a fost un om ales al lui Dumnezeu, cum spuneau maicile. Dar nu toţi văd taina aceasta, şi să o poată spune; o văd, dar nu o pot spune.

Atunci în ceasul morţii are mare îndrăzneală îngerul de la botez. Când vine acesta, toţi se dau la o parte. Îngerul pe care îl avem de la Sfântul Botez are mare putere. De aceea, când vă rugaţi acasă, după ce aţi terminat rugăciunile, să faceţi şi câteva închinăciuni la îngerul pe care îl aveţi de la Botez şi să ziceţi aşa: “Sfinte Îngere, păzitorul vieţii mele, roagă-te lui Hristos, Dumnezeu, pentru mine păcătosul sau păcătoasa!”.

Pentru că acest înger, nu numai că ne păzeşte acum, dar el ne păzeşte şi în vremea morţii. El călătoreşte cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile şi îl avem de la dumnezeiescul Botez mare ocrotitor. Dacă nu ar fi el, diavolul ar face cu noi ce ar vrea.

Auziţi ce zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Şi iarăşi zice: Tăbărî-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul şi-i va izbăvi pe ei. Deci este clar că îngerul este cel ce ne păzeşte şi în viaţa de acum şi după ce murim, până la 40 de zile.

Vine acel înger şi zice: “Daţi-vă la o parte, diavolilor! Eu ştiu viaţa acestui suflet, de când s-a născut şi până acum”. Şi îngerul, venind, începe a vorbi cu sufletul aşa: “Nu te teme, frate suflete!” Sfântul Grigore de Nissa ne spune de ce-i zice frate. Pentru că şi îngerul şi sufletul sunt fiinţe raţionale, de sine stăpânitoare, cuvântătoare şi sunt duhuri, cum zice Sfânta Evanghelie: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu.

Iată trupul tău! Ia aminte, frate suflete, acesta-i trupul tău, aceasta-i casa ta în care ai stat până acum. Cu acesta te-ai zămislit în pântecele maicii tale, cu acesta ai trăit 20, 60, 80, câţi ani a vrut Dumnezeu să-ţi dea pe pământ; că la Dumnezeu este viaţa, iar nu la noi.

Ia aminte, frate suflete, când va suna trâmbiţa judecăţii de apoi, într-o clipeală a ochilor are să învie acest trup, cum îl vezi, şi ai să intri într-însul şi ai să mergi la judecată, cum spune Apostolul Pavel: Toţi vor sta înaintea divanului judecăţii lui Iisus Hristos, ca să ia fiecare după cum a lucrat, bine sau rău.

Îngerul păzitor îi aduce iar aminte: “Iată, frate suflete, când erai copil mic – sau copiliţă mică – te-a trimis mama să aduci o căldare de apă sau să aduci zarzavat din grădină, sau să aduci gâştele de la păscut, sau să faci o treabă cât de mică în ogradă. Uite, aşa gândeai tu atunci; aşa înţelegeai tu atunci”. Şi începe să-i aducă aminte din mica copilărie ce bine a făcut el cu trupul acesta şi ce rău a făcut. “Uite aşa ai făcut, când erai în clasa întâi la şcoală, în a doua, a treia; uite aşa făceai! După ce ai ieşit în lume, când erai fată mare sau flăcău, când te-ai însurat sau măritat, uite aşa făceai”. Şi-i aduce aminte din pruncie şi până la moarte în fiecare zi şi ceas ce a făcut. Că sufletul, după ce iese din trup, foarte tare ţine minte. Este ca razele soarelui. Nu-l mai îngreunează pământul, nici trupul ca să uite. Toate le vede ca o oglindă.

Aceasta se întâmplă în ziua întâi după moarte.

Ziua a doua după moarte se întâmplă un lucru mai înfricoşat. În ziua a doua după moarte îl ia îngerul păzitor şi-l duce pe unde a umblat omul toată viaţa. Atunci se întâmplă ceea ce spune în Psaltire: Pentru ce mă tem în ziua cea rea? Că fărădelegea călcâiului meu mă va înconjura.

Toată icoana vieţii omului se descoperă a doua zi după moarte. Dar ai să spui: “Părinte, cum poate sufletul omului să meargă într-o zi pe unde a mers toată viaţa?”

Sufletul înconjoară pământul cât ai clipi din ochi. Sufletul nostru şi îngerul păzitor merg mai repede ca razele fulgerului, cum spune în Biblie: Alerga-vor, Doamne, în grabă şi mai repede ca razele fulgerelor, sufletele drepţilor se vor întoarce la Tine, citim la proorocul Iezechiel şi în multe locuri.

Sufletul este fiinţă gânditoare şi nici nu am zis cu limba un cuvânt şi cu gândul am şi înconjurat pământul mai înainte de a-l pronunţa; uite cum aş spune eu acum: Pekin, New York, Moscova, Bucureşti, Sihăstria.

Aşa de repede merge sufletul, după ce ieşim din trup. Şi nu-i o greutate să se ducă el, în ziua a doua, cu îngerul pe unde a umblat toată viaţa. El numai gândeşte şi a şi ajuns în locul acela, căci merge ca gândul.

Şi unde-l duce în ziua a doua? Îl duce pe unde a umblat omul toată viaţa, şi-i arată unde a făcut bine şi unde a făcut rău. Şi nu-i arată decât adevărul.

“Uite, aici ai jucat, aici te-ai îmbătat, aici ai desfrânat cu atâtea femei sau cu bărbaţi; aici ai înjurat, aici ai fumat, aici ai avortat atâţia copii, aici ai ocărât, aici ai furat, aici ai cântat, aici te-ai lenevit, aici te-ai răzbunat pe cineva. Ai batjocorit, ai blestemat, ai bătut. Nu te-ai spovedit, n-ai postit şi te-ai împărtăşit cu nevrednicie!”

Şi-i arată şi faptele bune: “Uite, suflete, aici ai mers la biserică; aici ai ascultat cuvântul lui Dumnezeu, aici ai miluit pe cei săraci, aici ai învăţat pe copii frica de Dumnezeu; aici ai citit sfintele cărţi, aici ai mers la biserică, aici ai răbdat necazurile cu bucurie, aici ai dat un cuvânt de folos la altul, dincolo ai făcut milostenie, ai îmbrăcat pe cel gol, ai adăpat pe cel însetat, ai primit pe cel străin”.

Îi arată toate, toate, şi sufletul săracul nu poate zice nimic, că nu-i arată decât adevărul, pentru că îngerul nu poate să mintă. Îi arată şi cele bune şi cele rele.

Şi se minunează sufletul foarte şi îl întreabă pe înger:
- Sfinte îngere, cum de ştii tu acestea toate?
- Cum să nu ştiu, dacă pururea am fost cu tine! Tu ai mâncat, eu nu pot mânca; tu ai dormit, eu nu am dormit; tu ai băut, eu nu pot bea; tu ai stat degeaba, eu nu pot. Eu nu-s duh care poate mânca, sau bea sau dormi. Eu pururea am fost treaz – cum zice în Psaltire: Nici să dormiteze cel ce te păzeşte. Că dacă nu aş fi fost eu cu tine, diavolii ar fi făcut mare prăpăd, împreună cu vrăjmaşii tăi văzuţi şi nevăzuţi. Eu te-am apărat şi pururea am fost lângă tine şi mereu am scris ce gândeşti tu. Că eu ştiu gândurile tale şi ce vorbeşti tu şi ce faci tu, bine sau rău”.

Asta se întâmplă în ziua a doua. Îl duce îngerul păzitor pe suflet pe unde a umblat toată viaţa.

Iar în ziua a treia după moarte, sufletul ne vede pe noi. Vede că plânge mama, plânge sora sau soţia sau soţul. Vede că plâng neamurile după el şi îi pare rău. Dar nu mai are grija noastră; el se gândeşte atunci numai la el, şi zice: “Ei rămân pe pământ şi se vor pocăi, că mai au vreme să facă fapte bune. Dar eu unde mă duc? Cine mă va ajuta pe mine acolo?”

Şi aşa merge ziua a doua pe unde a mers toată viaţa. Iar în ziua a treia, lucru şi mai înfricoşat. I se mai dau îngeri însoţitori sufletului nostru şase îngeri purtători de lumină şi cu cel de la Botez, sunt şapte, ca să treacă înfricoşatele vămi ale văzduhului.

Aţi auzit de cele 24 de vămi ale văzduhului. Se fac slujbe pentru cei ce vor să aibă milă de la Dumnezeu şi să-i scape de duhurile întunericului din văzduh.

Cele mai importante slujbe pentru cei care mor sunt spovedania generala şi Sfânta Împărtăşanie, precum şi împăcarea cu toţi. Iar imediat după moarte se face 40 de zile Sfânta Liturghie şi parastase cu dezlegări şi milostenie la cei săraci, care ajută sufletul cel mai mult când trece vămile. Că Biserica, fiind mama noastră spirituală, se roagă acum pentru bietul sufletcare-i fiul ei după dar din Botez, să treacă uşor atunci vămile văzduhului.

Ce se întâmplă până ce va trece sufletul vămile văzduhului? Atunci vede omul cât de folos îi era lui să fie mărturisit curat de păcate. Dacă nu ar fi lăsat Dumnezeu între El şi noi taina Sfintei Spovedanii, nici un om nu s-ar mântui. Că zice Apostolul Iacov că: Toţi multe greşim şi nimeni nu-i fără păcat.

Dar între noi şi Dumnezeu s-a lăsat taina Spovedaniei, care-i al doilea botez, cum zice preotul; aţi auzit că zice la mărturisire: “De vreme ce cu al doilea botez te-ai botezat, după rânduiala Tainelor creştineşti”.

Acum vede sufletul cât de folos îi era, dacă era mărturisit, când trece vămile.

De aceea, vă rog să ţineţi minte: Cănd vezi că s-a îmbolnăvit în casă mama, sora, fratele, soţia, nepotul, copilul, tata, fiica, nu aduce întâi doctorul; întâi adă preotul şi-l spovedeşte curat de toate păcatele.

Omul trebuie să se spovedească obligatoriu de patru ori pe an toată viaţa, în cele patru posturi, cât trăieşte el, dar mai cu seamă când vezi că s-a îmbolnăvit rău. Atunci cheamă preotul repede să-l spovedească. Nu cănd i s-a legat limba sau şi-a pierdut conştiinţa; ci din vreme, când are mintea clară şi ţine minte. Şi-i spune: tată, mamă, băiete, spune tot ce-ai făcut!

Pune-l să scrie pe un caiet, dacă ştie, şi să-şi aducă aminte tot, că dacă ai reuşit să faci o spovedanie bună, ai câştigat sufletul lui. Că ce spun sfinţii Părinţi? Chiar de a avut cineva păcate de moarte foarte grele, dacă a murit spovedit, îl scoate Biserica. El stă în iad numai până se curăţă de păcat, pentru că spune Sfânta Evanghelie: Nimic necurat nu va intra în Împărăţia cerurilor.

Ai auzit ce spune un sfânt?
El a văzut o mare de flăcări şi din marea aceea ieşeau porumbei albi ca zăpada şi zburau la cer. Şi acolo era iadul şi auzea ţipete şi vaiete. “Cum, Doamne, din foc ies porumbei?” s-a întrebat el. Porumbeii erau sufletele oamenilor drepţi, care s-au curăţit prin canon stând în iad şi şi-au plătit tot ce aveau de plătit.

Pentru că Biserica intervine de pe pământ cel mai mult prin Sfânta Liturghie. Că jertfa şi răscumpărarea noastră se face prin sângele lui Iisus Hristos. Cum zice şi Apostolul: Sângele Lui ne curăţă de orice păcat.

Creştinul, dacă a murit mărturisit şi dacă, Doamne fereşte, are păcate grele şi nu şi-a făcut canonul, el îşi face canonul dincolo, în iad. Dar din iad îl scoate Biserica prin Sfânta Liturghie, prin dezlegări şi milostenie şi tot la rai merge.

Iar dacă a murit cineva nespovedit din tinereţe şi a avut păcate de moarte, grele, aproape cum ar muri nebotezat. Toate slujbele care se fac pe pământ pentru un asemenea suflet, foarte puţin îl ajută, fiindcă nimic necurat nu va intra întru Împărăţia cerurilor.

Aşa au aşezat dracii vămile că, dacă ar putea, nici unul să nu treacă la cer. Ştiţi de ce au ei ura şi zavistia asta pentru oameni? Pentru că sufletele drepţilor completează numărul din care au căzut ei. Lumea asta atât o ţine Dumnezeu – cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog – până se va împlini numărul îngerilor căzuţi, din sufletele drepţilor. Nu citiţi la Psaltire?

Până se împlineşte numărul îngerilor care au căzut, că au fost foarte mulţi; a treia parte din îngeri, cum zice Apocalipsa: Am văzut un diavol mare, roşu, care a tras cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pâmănt.

A căzut o treime de îngeri din toate cetele; şi din heruvimi şi din serafimi, din toate cetele, care au fost de-un gând cu satana, ca să se facă asemenea lui Dumnezeu. Şi de aceea au atâta ură diavolii, că ştiu că fiecare suflet, dacă trece la cer, cum spune Evanghelia: Şi vor fi toţi ca îngerii lui Dumnezeu, va fi în locul lor şi le va lua dregătoriile.

De aceea stau în văzduh şi zic: “Iată pe noi ne-a dat Dumnezeu jos din cer, iar sufletele acestea vor să treacă pe aici la Dumnezeu ne vor lua locul!”. Şi atunci Dumnezeu le-a dat voie, cu dreptate diavolilor să stea în calea sufletelor, căci Dumnezeu, este şi drept, nu numai milostiv, şi au făcut aceste staţii sau vămi, între cer şi pământ, ca să arunce în iad pe cei ce mor nepocăiţi, în grele păcate.

Şi iată cum sunt aşezate: Vama întâi este pentru vorbirea de rău; vama a doua, pentru clevetire; vama a treia, pentru mânie, apoi lăcomia şi aşa mai departe, de la cele mai mici păcate, până la cele mai mari.

Şi cine n-a vorbit de rău?Cine nu s-a mâniat? Cine nu s-a lăcomit? Cine nu s-a lenevit? Cine n-a băut un pahar mai mult în viaţă? Sau cine n-a căzut cu gândul, cu imaginaţia şi chiar cu fapta în desfrânare în beţie, îndoială în credinţă şi în celelalte păcate trupeşti sau sufleteşti, cum citim în viaţa Sfintei Teodora?

Aţi văzut ce a spus Sfânta Teodora, când a ajuns la vama beţiei?
“Mă minunam foarte că dracii îmi aduceau aminte de toate paharele de rachiu şi de vin pe care le-am băut în viaţă. Şi-mi arătau şi când am băut, în ce clipă şi cu cine am fost şi de câte ori m-am îmbătat şi de câte ori am băut. Şi îi întrebam pe sfinţii îngeri:
- Cum de ştiu diavolii toate acestea?
- Dacă ei au fost îngeri!”

Să ştiţi, însă, că de la Botez, pe lână îngerul bun, care stă de-a dreapta creştinului, mai ai un înger din ceata stăpânilor iadului, un diavol care stă pe umărul stâng. Acela scrie tot ce ai făcut tu rău şi ce ai vorbit tu rău şi de toate păcatele ce le-ai făcut în viaţă. Iar îngerul bun scrie şi cele bune şi cele rele, cum spune acolo. Aşa crede Biserica lui Hristos.

Acum să vedem ce se întâmplă cu sufletul celui mărturisit, când vine diavolul cu zapisul unde sunt scrise toate păcatele omului. Nu le mai găseşte scrise! Atunci diavolii urlă, răcnesc şi se mănie că pe acest suflet care avea păcate mari, avorturi, preacurvii, furturi, înjurături, beţii şi altele, nu-l mai găseşte scris cu nimic. Când creştinul a fost dezlegat de preot pe pământ, Duhul Sfânt a şters de acolo toate păcatele lui. Cuvântul lui Hristos care zice: Tot ce va dezlega preotul pe pământ, va fi dezlegat şi în cer. N-aţi auzit? Ce va lega el pe pământ, este legat şi în cer.

Deci, spovedania, taina aceasta este aşa de mare, încât are putere să-l cureţe pe om de orice păcat, să-i dezlege toate păcatele. Numai dacă omul a fost cuminte în viaţă, dacă s-a spovedit curat, acela trece uşor înfricoşatele vămi ale văzduhului a treia zi.

Şi i se cântăresc faptele cele bune cu cele rele. Faptele cele bune sunt în formă de pietre scumpe, iar faptele cele rele în formă de pietre simple sau alte greutăţi.

Sufletul este foarte înţelept. El vede singur încotro merge. Dacă la vămi vede că trag păcatele mai greu, începe a plânge foarte şi a se întrista, mai ales că vede la vămi mii de diavoli care vor să-l răpească la fiecare vamă. Şi-i zice îngerul păzitor:
- Nu te teme, frate suflete, că nu ştii judecăţile lui Dumnezeu! Nu te teme!

Sufletul se bagă sub aripile îngerilor, când vede atâtea mii de draci. Un drac atât este de urât că dacă ar veni aici unde stăm noi acum, cum este el în iad, nu mai rămâne unul viu. Toţi muirm de atâta urâciune şi spaimă a îngerului căzut. Iar sufletul, când vede atâtea mii de draci se bagă sub aripile îngerului şi zice:
- Domnii mei îngeri, nu mă lăsaţi! Tare mă tem de aceştia!
Şi-i zic îngerii:
- Nu te teme, frate suflete, că eşti cu noi! Noi suntem garda lui Dumnezeu, care te însoţim pe tine! Doamne fereşte, la 40 de zile să nu cumva să cazi în mâinile lor! Dar acum n-ai grijă, că noi te păzim!

În ziua a treia sufletul nostru trece vămile văzduhului şi exact a treia zi, când a ieşit din trup, în aceeaşi clipă ajunge prima dată la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi.

Şi ce vede el acolo? Că Sfânta Scriptură spune: Pe Dumnezeu nimeni odinioară nu L-a văzut. Dar ce vede sufletul atunci? Că pe Dumnezeu, Iisus Hristos, L-a văzut toată lumea. Şi n-a fost Dumnezeu? L-a văzut Avraam, L-a văzut Moise; dar L-a văzut cu pogorământ, după închipuire, cum a vrut să se arate. Dar fiinţa lui Dumnezeu nimeni nu a văzut-o, nici heruvimii, nici serafimii. Fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă oricărei minţi raţionale din cer şi de pe pământ.

Deci, ce vede sufletul nostru a treia zi, când ajunge prima dată la tronul lui Dumnezeu? Iată ce vde, după mărturisirea Sfinţilor Părinţi. Vede strălucind o lumină negrăită, de miliarde de ori mai tare ca soarele, şi mireasma Duhului Sfânt. Aude cântările heruvimilor şi serafimilor şi apar nişte nori de aur azurii, mergând spre răsărit şi îngerii îngenunchează pe ei, împreună cu sufletul.

Şi odată se opresc în loc către răsărit. Că de aceea, să ţineţi minte, ne închinăm la răsărit când facem rugăciunile; pentru că tronul lui Dumnezeu este la răsărit. N-ai văzut ce zice Sfânta Scriptură? Şi au sădit rai în Eden spre răsărituri. N-aţi auzit ce spune Isaia? Răsărit este numele Lui. N-aţi auzit ce spune Psaltirea, pe care o aveţi în casă? Dumnezeu s-a suit peste cerurile cerurilor, spre răsărituri. Deci, la răsărit este tronul Sfintei Treimi.

Şi se opresc norii aceştia şi îngerii care satu în genunchi cu sufletul care-i la fel cu ei. A treia zi aude acest glas pe limba lui Adam: “Duceţi sufletul acesta în Rai şase zile”. Că şase zile trece sufletul nostru prin Rai, cu iuţeala gândului. Atunci îngerii cei buni îl iau cu iuţeala fulgerului şi-l duc către grădinile Raiului.

Când ajunge sufletul acolo cu îngerii, nimeni nu poate spune ce frumuseţe este. Şi atunci vede acolo că o floare din Rai, cum spune Sfântul Andrei, este mai scumpă decât toate popoarele lumii, decât toate podoabele şi bogăţiile veacului de acum; pentru că aceea floare are viaţă şi niciodată nu se mai vestejeşte sau nu moare.

Acolo vede el, cum am zis, “Raiul desfătării”, “Palatul Noului Sion”, “Ierusalimul ceresc” şi câte spune Sfânta Scriptură.

Dar o negrăită bucurie este când sufletul aude cântările a milioane de îngeri, de heruvimi şi de drepţi, care cântă acolo. Apoi vede corturile drepţilor, despre care se spune la panahidă, cum spune şi Sfântul Cosma, care a fost prin Rai. Numai acolo câtă frumuseţe este!

Ajunge în nişte livezi, nişte pometuri care n-au margini. Apar nişte pomi cu frunza de aur, cu florile de aur şi sub fiecare pom este un cort şi în cort este o masă de aur, şi în pomii aceia cântă păsări ale căror aripi nimeni nu poate spune cât de frumoase sunt; şi acele păsări nu mai mor în veacul veacului.

Şi se minunează sufletul, că la unul cortul este de argint, la altul este de mărgăritar, la altul este de iachint, la altul de onix, la altul este de sardonix, la altul de ametist, la altul este de rubin, la altul de safir şi de celelalte pietre scumpe, de care se spune la Apocalipsă.

El vede că şi mesele nu-s toate la fel. Şi copacii rodesc pe o singură ramură câte 70 feluri de roade. Cântă şi frunzele pomilor, cântă şi florile lor, cântă şi păsările; curg râuri de miere şi de lapte prin livezile acelea ca oglinzile.

Este o mireasmă a Duhului Sfânt, pe care omul nu o poate spune. Dar cea mai mare bucurie când trece sufletul prin Rai alta este. Se întâlneşte cu neamurile lui.

Voi, fraţilor, să ştiţi că din neamul nostru avem şi în Rai, avem şi în iad, că Dumnezeu este drept. Cine a făcut rău, s-a dus în iad; cine a făcut bine, s-a dus în Rai. Şi acolo în Rai nu cunoşti când ai ajuns, numai pe bunicul sau pe străbunicul.

Dacă te-aş întreba acum pe mata: “Cunoşti pe străbunicul de 300 de ani în urmă?” De unde să-l ştii! Că de-abia dacă îl cunoşti pe cel de 50-60 de ani în urmă. Acolo în Rai, însă, se cunosc oameni unii cu alţii. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Mă întrebi dacă se cunosc sufletele în Rai? Ia aminte la Evanghelia cu bogatul şi săracul Lazăr. Când a murit bogatul şi când a murit Avraam? Cu mii de ani înainte şi se cunoşteau şi vorbeau”.

Acolo în Rai îţi ies înainte neamurile toate care sunt la bine şi au palate de aur şi pietre scumpe şi livezi şi zic: “Măi, nepoate, măi! tu eşti al cutăruia, tu eşti a cutăreia, din ţara cutare, din satul cutare. Noi suntem neamuri cu tine. Noi am murit înaintea ta cu 100 de ani, cu 300 de ani. Tu eşti al cutăruia, tu nu ne cunoşti pe noi, dar noi te cunoaştem. Noi ştim unde mergi tu. Tu mergi la judecata particulară a sufletului. La 40 de zile se va hotărî cu tine unde mergi, în Rai sau în iad.

De vei afla milă la Dumnezeu şi te va da la bine, să vii la locaşurile noastre, că iată ce frumuseţi avem aici; ce palate şi ce minunăţii, pe care nu poate să le înţeleagă omul.

Şi aşa îl petrec neamurile lui şi îngerii, mergând prin Rai şase zile.

Sufletul atunci uită cu totul că a trăit pe planeta asta, că a avut mamă, că a avut soră, că a avut frate… Că el vede acolo alte bucurii, străine cu totul de lumea asta trecătoare. Şi atunci îngerul de la Botez, când vede că el se bucură tare, căci acolo nimeni nu poate sta întristat de atâta bucurie, se apropie de el şi-i spune aşa, dacă ştie că este drept: “Frate suflete, iată, la 40 de zile ai să vii să ocupi un loc de aici!”

Iar dacă-l ştie că-i păcătos îi zice: “Frate suflete, nu te bucura; nu te-am adus să rămâi aici. Te-am adus să vezi ce-ai pierdut în puţină vreme cât ai trăit pe pîmânt, dacă n-ai avut frică de Dumnezeu şi nu te-ai mărturisit şi n-ai postit şi n-ai mers la biserică şi n-ai făcut fapte bune!”

Când aude sufletul că nu va rămâne în Rai – căci el credea că va rămâne acolo în veci – cât de mare bucurie este în Rai, el se mâhneşte şi începe a plânge cu amar.
- Cum, n-am să rămân aici? întreabă el pe îngerul său păzitor.
- Nu! îi răspunde îngerul. Pe aici treci numai să vezi în puţină vreme ce-au câştigat oamenii cu frica lui Dumnezeu şi ce-au pierdut cei necredincioşi, care nu s-au închinat lui Dumnezeu!

Aşa trece sufletul şase zile prin Rai şi cu trei, care au fost până au ajuns la tronul Sfintei Treimi, se fac nouă. Iar la nouă zile vin iarăşi, ca fulgerele cerului pe nori, îngerii, şi-l duc înaintea Preasfintei Treimi, în lumina cea neapropiată gânditoare. El nu vede pe Dumnezeu, că nici heruvimii nu-L văd; numai lumină şi lumină negrăită, care nu se poate spune.

Şi se opresc norii aceştia şi la nouă zile aude acest cuvânt, dacă sufletul este drept: “Acest suflet să aibă desfătarea şi bucuria cea fără margini a celor nouă cete îngereşti!” Iar dacă-i păcătos: “Sufletul acesta să nu aibă parte de fericirea şi slava celor nouă cete îngereşti!” Acest cuvânt îl aude la nouă zile şi apoi aude, zicând: “Duceţi sufletul acesta prin iad 30 de zile”.

Atunci îl iau îngerii şi-l întorc către miazănoapte şi către apus, la locurile iadului, care nu au margine. Şi atunci sufletul, când îl duc îngerii la iad, vede acolo ce spune Sfânta Scriptură: “Iadul cel mai de jos”, “Fântâna adâncului” şi “Iezerul de foc” de la Apocalipsă. Acolo vede el viermele cel neadormit, despre care a spus Hristos, Dumnezeul nostru; vede focul cel nestins, gheena, foc negru care-i de miliarde de ori mai fierbinte ca focul pământesc şi care n-are margine adâncimea lui.

Acolo vede el întunericul cel mai dinafară, cel mai dinăuntru, scrâşnirea dinţilor şi tartarul, câte mai auziţi la Sfânta Liturghie şi în Scriptură.

Şi când vede el atâtea feluri de munci şi atâtea feluri de draci, vede acolo muncindu-se şi neamuri de-a lui, cum vedea mai înainte în Rai. Şi neamurile ştiu pe unde trece şi-i ies înainte şi strigă către el:
“Frate, nepotule, vărule, moşule, matale te duci la judecata particulară. Te rugăm din inimă, adu-ţi aminte de noi şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, dacă te va da la bine. Uite, noi ne muncim aici de atâţia ani, de 200 de ani, de 300 de ani, de 500 de ani fiecare!”

După cum se bucura sufletul mai înainte în Rai, că şi-a văzut neamurile lui la bine, acum se scârbeşte de aceste neamuri ale lui, care, pentru păcatele lor, au fost rânduite la osândă.

Şi trec cele treizeci de zile prin iad şi cu nouă care au fost când s-a întors din Rai sunt 39 de zile. Iar în a 40-a zi ăl iau îngerii şi-l duc a treia oară la scaunul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi, în lumina cea neapropiată, gânditoare, spre închinare.

Şi atunci, la 40 de zile, aude acest glas în limba aramaică a lui Avraam, dacă sufletul este drept: “Duceţi acest suflet în Gan Eden!”, adică în desfătare şi bucurie fără margini; iar dacă, Doamne fereşte, este păcătos aude: “Duceţi sufletul acesta în Şeol sau Hades”, adică în iad şi în muncă.

Îngerii lui Dumnezeu, cât sunt de buni şi preamilostivi, însă, dacă le dă poruncă Dumnezeu să-l ducă la greu, îl duc în iad.

Dacă ar vedea atunci cineva cum se roagă sufletul nostru la îngeri, când vede că-l duc la chinuri, ar plânge temeliile pământului. Se bagă sub aripile îngerilot şi zice:
- Îngerii lui Dumnezeu, cei preasfinţi, cei preabuni, nu mă lăsaţi! Unde mă duceţi?Într-ale cui mâini mă duceţi? Cine ar să mă mai scoată pe mine de acolo? Cine mai are milă acum de mine?Cine ştie de pe faţa pământului în ce chinuri mă duc eu acum?

Iar îngerii plâng şi-i spun:
- Frate suflete, noi suntem slugile lui Dumnezeu, noi avem poruncă. Nu putem face nimic mai mult, decât cum porunceşte Ziditorul: să te ducem la bine sau la rău!

Şi-l duc, dacă, Doamne fereşte, sufletul a trăit rău, în păcate şi fără pocăinţă la rău sau dacă-i bun şi a păzit poruncile Domnului, îl duc la Rai, potrivit cu faptele lui bune sau rele.

Aceasta se întâmplă la 40 de zile după moarte. De aceea Biserica, mama noastră cea duhovnicească, are mare grijă să facă pomeniri după fiecare mort la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile, pentru că atunci se hotărăşte unde va sta sufletul nostru, la bine sau la greu.

De la 40 de zile mai rămâne o singură portiţă deschisă pentru suflet. Dacă sufletul a fost în credinţa ortodoxă adevărată şi a fost fiu adevărat al Bisericii lui Hristos, şi dacă n-a căzut în vreo sectă sau în alte rătăciri, sau păcate grele şi dacă a fost spovedit şi împărtpşit, Biserica îl poate scoate din chinurile iadului prin sfintele slujbe şi prin milostenie.

Biserica este mama noastră spirituală, care ne-a născut pe noi la dumnezeiescul Botez prin apă şi prin duh. Biserica este stâlpul şi întărirea adevărului, Biserica este trupul lui Hristos, Biserica este mireasa Mielului, cum spune la Apocalipsă.

De aceea, are mare îndrăzneală către capul ei din ceruri care este Hristos. Aţi auzit ce spune Hristos în Evanghelie: Eu sunt buciumul, viţa – adică trunchiul copacului – şi voi sunteţi ramurile; toată viţa care rămâne întru Mine, aduce roadă multă, iar care nu rămâne întru Mine, în foc se aruncă.

Deci, băgaţi de seamă! Cine nu rămâne în Biserică, nu rămâne în trupul lui Hristos. Cine s-a rupt de Biserică, toţi sectanţii care au ieşit şi au împânzit lumea – căci sunt peste 800 de secte numai în Europa – aceştia sunt neghină în grâu, aceştia sunt seminţele satanei; Doamne, zice Evanghelia, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta? Dar de unde are neghină? Un om vrăjmaş, adică diavolul a făcut aceasta.

Sectanţii sunt buruieni crescute la umbra Bisericii, oameni stricaţi la minte şi la credinţă, prin care satana vrea să rătăcească şi pe alţii. Să nu-i ascultaţi! Cine s-a rupt de Biserică, s-a rupt de trupul lui Hristos.

Ia să vă dau o imagine: Dacă copacul acesta ar fi încărcat cu flori până în vârf sau cu roade, un copac roditor, şi dacă o mlădiţă s-a rupt de acolo cumva şi a căzut cu greutatea roadelor sale jos, mai rodeşte aceea? Ce se întâmplî? Se usucă şi o punem pe foc.

Aşa-i sufletul care s-a rupt de Biserică. S-a rupt de trupul lui Hristos. Că Biserica este, cum spune marele Apostol Pavel, trupul lui Hristos.

Şi acea mlădiţă, acel suflet care s-a rupt de Biserică, în veacul veacului nu mai rodeşte şi nici mântuire nu are. Pentru că Duhul Sfânt şi seva Duhului Sfânt, vine numai prin punerea mâinilor, de la Apostoli la episcopi, de la episcopi la preoţi şi de la preoţi se lucrează în rândul credincioşilor prin Tainele care le-a hotărât Dumenzeu să le lucreze preotul, ca iconom al Tainelor lui Dumnezeu. Pe altă cale nu vine Duhul Sfânt în Biserică.

Feriţi-vă! Fugiţi cât puteţi, ca de diavoli, de acei care vă învaţă să nu vă închinaţi Sfintei Cruci, sau Maicii Domnului, sau să nu mergeţi la Biserică, sau să nu ascultaţi de preot. Aceia vin cu satana în inimă şi-n minte, să vă rupă de Biserică, de adevărul nostru dogmatic, de credinţa noastră ortodoxă, care este neschimbată de 2000 de ani, de la Hristos.

Acum sectele au ieşit ca ciupecile după ploaie, şi toate sectele au venit mai mult din Occident. Cele mai multe au venit de la oameni bolnavi la minte. Eu am o sectologie care s-a tipărit la Bucureşti, şi-am arătat şi istoricul, de unde au venit, cu ce scop au venit. Vin cu scopul să ne strice şi credinţa şi neamul, să ne piardă sufletele!

Nu ieşiţi din corania mântuirii. Nu plecaţi din Biserica lui Hristos. Biserica este mama noastră duhovnicească. Ea ne-a născut prin apă şi prin duh, la Botez. Deci, să cinstiţi Biserica şi pe preoţi şi pe arhierei şi pe Sfântul Sinod.

Ţineţi-vă de Biserica noastră cea de totdeauna. Să fiţi creştini buni şi cetăţeni buni, şi să împliniţi porunca Sfântului Apostol Pavel: Daţi celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frică, şi nimănui cu nimic să nu rămâneţi datori.

Se spune la Epistola către Romani: Tot sufletul să se supună stăpânirii celor mai înalte, că nu este stăpânire decât de la Dumnezeu. Şi iar spune: Cel ce nu se supune stăpânirilor, legii lui Dumnezeu se împotriveşte.

A ieşit o sectă blestamată, foarte periculoasă pentru ţară şi Biserică, care se cheamă “Martorii lui Iehova”. Aceştia sunt cei mai înverşunaţi împotriva conducerii de stat şi a Bisericii. Să fugiţi ca de diavoli, ca de satana de aceştia! Aceştia, nu numai că nu sunt creştini, dar sunt mai răi decât toţi păgânii. Că nu recunosc nici Biserica, nici statul şi nu cred în Hristos.

Păziţi-vă de orice sectă, rămâneţi fii ai Bisericii lui Hristos, cum au fost părinţii şi bunicii voştri şi strămoşii din veac.

Rămâneţi în Biserică, ţineţi-vă de mama noastră, care este Biserica. Că, doamne fereşte, chiar dacă omul merge la iad pentru păcatele lui, Biserica îl poate scoate prin dumnezeiasca Liturghie, prin pomeniri, prin milostenii şi prin jertfe.

Fără Biserică nu este mântuire! Cine a ieşit din Biserică, nu mai are pe Hristos, că Biserica este trupul lui Hristos. Cine a oeşit din Biserică, nu mai este fiu după dar al lui Dumnezeu din Botez, ci este fiu al satanei, căci s-a rupt de la mama lui duhovnicească şi a luat-o după capul lui şi s-a pierdut.

132. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?

In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El nu era insa desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. II, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu. Mintea lui Adam era intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovatie si nerautate. Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi. Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nemuririi, cat timp au fost aproape de Dumnezeu. Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice : “Erau amandoi goi si nu se rusinau” (Fac. II, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii. Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentine vrednicia neatinsa a firii. Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: “Si a pus Adam nume tuturor dobitoacelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului? (Fac. II, 20). In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam, odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului. Primii oameni, inainte de pacat traiau o viata fericita. Ei n-au fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge, fie la moarte, fie la nemurire, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu.

Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.

123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om ?

Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosmos), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.

124. Care era porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte?

Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: “Iar din pomul cunostintei binelui si a raului sa nu mancati dintransul ca in orice zi veti manca din el, cu moarte veti muri” (Fac. II, 17).

125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca?

Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. III, 15 si urm.).

126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam?

Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca a fost facut de stramosul neamului omenesc. Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf. Apostol PAVEL : “Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume” (Rom. V, 12).

127. Cum se mosteneste pacatul stramosesc?

Aceasta este o taina mare. Ceea ce se poate spune, este ca pacatul acesta pe care-l mostenim din tata in fiu, prin nasterea fireasca, nu ni se socoteste ca pacat al nostru, personal, ci ca o stare pacatoasa, ca o inclinare spre pacat, izvorata din calcarea poruncii dumnezeiesti si care este egala cu pacatul in fata legii lui Dumnezeu. Pentru ca aceasta stare pacatoasa este egala cu pacatul insusi, Biserica a randuit botezul copiilor, care nu au pacatele celor varstnici, dar care totusi, mostenesc aplecarea spre pacat, care vine de la Adam (Fac. VII, 20 ; II Cron. VI, 36; Iov IV, 17-19; XIV, 4; XV, 14-16; XXV, 4; Psalm. XIII,. 1.3; L, 6; LII, 2-4; LVII, 3-4; Prov. XXX, 9; Eci. VII, 20; Sirah XXV, 23, 27; Rom. III, 10-12; V, 12-19; Iac. III, 2; I Ionn I, 8).

128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?

Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea. Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu , priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri. Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca, dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. III, 22).

Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice : ” Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau ? Sau ce va da omul, schimb pentru sufletul sau ?” (Marcu VIII, 36-37).

2. Dar ce este mantuirea ?

Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Dumnezeu. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa si invierea Domnului nostru Iisus Hristos si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului” (I Tim. II, 4).

3. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?

Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, “stalpul si temelia adevarului” (I Tim. III, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?

Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte de prooroci, patriarhi si drepti, care au avut o viata si cugetare sfanta, si implinit prin Iisus Hristos Mantui torul. “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezzeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiu/, pe care L-a pus mostenitor tuturor, prin carele si veacurile au facut. Care fiind stralucirea slavei si chipul ipostasei Lui si purtand toate cu cuvntul puterii Sale…” (Evr. I, 1.3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. I, 1). Am vazut mai inainte ca “cerul” din aceste cuvinte, inseamna lumea nevazuta a ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate ale lui era la inceput, nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. I, 2).

Dumnezeu a facut lumea, nu dintre o data, ci treptat, intr-o ordine care sa ingaduie lucrurilor sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau sa apara fara cele dina- inte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut taria sau cerul vazut; in a treia adunarea apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea pestii si pasarile; in ziua a sasea animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. I, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu s-a odihnit de lucrarile sale. Ordinea aceasta in care diferitele feluri de viata si de fapturi apar intre o inlantuire fireasca si necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri, pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul ei – omul.

Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele necesare pentru viata lui erau create. Ei nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.

116. Pornirile cele rele ale fapturilor au fost.de la inceput ?

Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte” (Fac. I, 31).

117. Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de pacat ?

Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis : “Sa facem pe om dupa chipul nostru si dupa asemanare” (Fac. I, 26). Si a facut Dumnezeu pe om, tarana luand din pamant si a suflat in Fata lui suflare de viata si s-a facut omul cu suflet viu” (Fac. II, 7). Omul a fost, deci, facut nu din porunca, ci din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: “Manile tale m-au zidit si m-au facut (Iov X, 8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu ii pregateste materie pentru alcatuire. Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.

118. Ce ne spune Sf. Scriptura despre femeie?

Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur : “Si a facut Dumnezeu pe om… barbat si femeie i-a facut pe ei” (Fac. I, 27). “Si a facut Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam : iata acum os din oasele mele si trup din trupul meu; aceasta se va chema femeie, pentru ca din barbatul sau s-a luat” (Fac. II, 22-23).

Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: “Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul…” (Fac. I, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. EFREM, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.

119. De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarina ca Adam?

Eva n-a fost facuta din tarina, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, doi barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia.

120. Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om?

Parintii Bisericii considera chipul lui Dumnezeu in om ca fiind reprezentat prin urmatoarele puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care se indreapta spre Dumnezeu prin lupta pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc, cu efortul omului. In amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:

1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: “…Umpleti pamantul si-l stapaniti pe el si stapaniti pestii marii si pasarile cerului si toate dobitoacele si tot pas mantul si toate vietatile care se tarasc pe pamant” (Fac. I, 28). ” Micsoratu-l-a-i pe dansul (pe om) numai cu putin decat inger’ii, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor tale (Psalm. VIII, 6);

2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.

121. Dupa ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat ?

Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (Facere I, 1). PSALMISTUL il lauda pentru puterea atottiitoare: “In mana Lui sunt marginile pamantutui si inaltimile muntilor ale lui sunt. Ca a Lui este marea Si El a facut-o si uscatul mainile Lui l-au zidit” (Ps. XCIV, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatie iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre participarea Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol PAVEL, zicand: “Ca intru Dansul (Fiul) s-au zidit toate cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute” (Coloseni I, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: “Si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apei” (Fac. 1,2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

105. Ce se intelege prin cuvintul “nevazutelor” ?

Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica Ingerii, cum ne explica Sf. Apostol PAVEL, care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni adauga: ” Ori scaunele, ori domniile, ori incepatoriile, ori stapanirile: toate printr-insul si pentru Dansul s-au zidit” (Colos. I, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

107. Care a fost facuta mai intai lumea vazuta sau lumea nevazuta ?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai, Domnul insusi spune lui Iov: “Cand s-au facut stelele, laudatu-m-au cu glas mare toti ingerii mei” (Iov XXXVIII, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai zice Pastorul lui HERMA . Prin cuvantul “cerul” din primul verset al cartii Facerii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”, se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?

Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic. I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina. El i-a facut din bunatatea Sa.

109. Ce sunt ingerii?

Ingerii sunt duhuri, adica fiinte fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura : ” Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc” (Ps. CUI, 4), si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune, se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede

110. Ce insusiri au ingerii?

Ingerii, sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol PAVEL ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. XIII, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de “gen nunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de desubt” (Filipeni II, 10) el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Ingerii sunt numiti netrupesti si nemateriali, prin asemanare cu noi.

Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta ca a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. “Cine a inceput sa existe, zice Fer. TEODORET, acela are o existenta marginita”. Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului, ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei XVIII, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici sub forma chipurilor obisnuite, fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marmiti, ei nu sunt impiedecati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti.

Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant. Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun. Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor. Ingerii au avut de la inceput o sfintenie data de la Facere. Ei doresc si cauta binele, dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si intre Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire.

Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine. Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea, lor si daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu.

111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor, Ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca I, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca I, 11 – 19). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti “. PSEUDO-DIONISIE Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu acesta si e formata din Serafimii cei cu ctae sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din domnii, puteri si stapaniri. A treia triada s formata din incepatorii, arhangheli si ingeri.

112. Ce scop au ingerii?

Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si primele firi dupa Dumnezeu sa primeasca binefaceri.

Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: Sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. IOAN GURA DE AUR. Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger, ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: ” Cautati sa nu defaimati pe vreunul dintre acestia mai mici; ca zic voua : ca ingerii lor in ceruri, pururea vad fata Tatalui meu, care este in ceruri” (Matei XVIII, 10).

Fiecare om are doi ingeri: unul al dreptatii, altul al nedreptatii. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra. Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deuter. XXXII, 8; Daniil X, 5).

113. Toi ingerii sunt buni?

Nu toti ingerii sunt buni. Sunt si ingeri rai, care se numesc diavoli. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau Satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: “Acela ucigator de oameni a fost din inceput si intru adevar n-a statut, ca nu este adevar intru dansul. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, ca mincinos este si tatal ei” (Ioan VIII, 44). Iar Sf. PETRU indeamna pe credinciosi astfel: “Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul nostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita” (I Petru V, 8). Cand Durmnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, Satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt. Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste. Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi, daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov I, 12; II, 6) si al dracilor care se rugau de Mantui- torul zicand: “De ne gonesti pe noi, da-ne voie sa ne ducem in turma cea de porci. Si a zis lor: Mergeti. Iar ei iesind, au mers in turma cea de porci” (Matei VIII, 31, 32).

114. De unde le vine diavolilor aceasta rauate?

Descoperirea sau Revelatia Dumnezeiasca este comoara de adevaruri pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor, pentru ca acestia cunoscandu-L pe El, voia Lui si lucrarea Lui, sa-L cins teasca dupa vrednicie, sa-I implineasca voia si prin aceasta sa se mantuiasca.

7. Ce dovedeste din partea lui Dumnezeu aceasta Descoperire ?

Descoperirea dumnezeiasca dovedeste marea iubire a lui Dumnezeu fata de oameni. “Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8), iubire nesfarsita, un ocean de iubire, cum zic Sf. Parinti. Ea revarsa lumina si caldura ei, cea mai presus de fire, asupra intregii fapturi si o ajuta sa se impartaseasca cat mai deplin de puterea cea de sus si de adevarul cel mantuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e insasi aceasta lumina ce ni s-a dat din nesfarsita Lui iubire fata de noi.

8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa tuturor oamenilor ?

Descoperirea dumnezeiasca a fost data pentru toti oamenii, pentru ca toti au nevoie de mantuire, dar intrucat nu toti erau vrednici de a primi Descoperirea, de-a dreptul de la Dumne- zeu, ea a fost incredintata anumitor oameni alesi, care, la randul lor, s-o vesteasca celor ce doresc a o primi.

9. De ce nu toti oamenii pot primi Descoperirea de-a dreptul de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuita de necuratia sufletului si a trupului lor.

10. Cine au fost vestitorii Descoperirii dumnezeiesti?

Oamenii alesi de Dumnezeu, in acest scop, au fost patriarhii si proorocii, care au primit si au predicat inceputurile Descoperirii dumnezeesti. Aceasta descoperire a fost adusa oamenilor in chip deplin de insusi Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, “Lumina cea adevarata, care lumineaza pe tot omul ce oine in lume”(Ioan I, 9). Mantuitorul a raspandit in lume Descoperirea dumnezeiasca prin Sfintii Sai Apostoli si Ucenici.

11. Este cu putinta ca Dumnezeu sa se descopere oamenilor ?

Este cu putinta. S-a sustinut, totusi, de catre unii intelepti pagani si de catre unii eretici ca Dumnezeu nu se putea descoperi oamenilor. Intai, pentru ca Dumnezeu cel nesfarsit, cel nema terial, cel neschimbator si cel vesnic nu s-ar fi putut apropia si n-ar fi avut, deci, cum sa fie cunoscut de catre ceea ce este marginit, trupesc, schimbator si trecator. In al doilea rand, daca Dumnezeu s-ar fi apropiat de fiintele muritoare, aceste fiinte slabe si neajutorate n-ar fi reusit sa cuprinda si sa inteleaga Descoperirea care li se facea. Acei pagani si eretici judecau asa, pentru ca ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonala, lipsita de viata si mai ales de iubire.

Pentru noi, crestinii, nu sunt asemenea oprelisti, fiindca, potrivit invataturii noastre, Dumnezeu e o fiinta personala, care poate avea legaturi cu alte persoane, si deci, si cu oamenii. Sfanta Scriptura insasi ne invata ca Dumnezeu a tinut, din cele mai departate timpuri, mereu legatura cu oamenii, adica dandu-le Descoperirea Sa : “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul”. (Evr. I, I). Ca izvor al vietii si al iubirii, Dumnezeu se apleaca si se descopera continuu oamenilor. El nu e niciodata prea sus sau prea departe, pentru ca El salaslueste si in inimile noastre.

La randul lor, oamenii sunt vrednici de Descoperirea dumnezeiasca si pot s-o primeasca. Ei sunt “chipul si asemanarea lui Dumnezeu” si, prin aceasta, indreptatiti la cinstea descoperi rilor de sus. Aceasta cinste a mers pana acolo, incat Descoperirea deplina adusa de Fiul lui Dumnezeu pe pamant s-a facut prin intruparea Sa in om. Credinciosul poate primi Descoperirea dumnezeeasca, apoi, si pentru ca el insusi e mistuit de dorul fierbinte dupa Dumnezeu. Psalmistul lamureste aceasta zicand: ” In ce chip doreste cerbul spre izvoarele apelor, asa doreste sufletul meu spre Tine, Dumnezeule. Insetata sufletul meu spre Dumnezeul cel viu; cand voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?” (Psalm. XLI, 1-2). Un scriitor bisericesc arata astfel suspinul inimii sale dupa Dumnezeu: “Ca ne-ai facut spre a Te cauta si nelinistit este sufletul nostru pana nu se va odihni intru Tine”. Ca fiinta inzestrata cu minte, ca “chip al lui Dumnezeu”, cum am spus, omul poate fi vrednic sa primeasca orice adevaruri din partea lui Dumnezeu. Acesta, in nesfarsita Sa intelepciune, usureaza caile de intelegere ale adevarurilor date.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiasca, decat mintea omeneasca in lucrarea mantuirii ?

Pentru ca Descoperirea dumnezeiasca nu greseste si nu inseala niciodata, fiind garantata de Dumnezeu insusi, care e Adevarul (Ioan XIV, 6), de nesfarsita Lui intelepciune si de im- plinirea pana astazi a atatora din cele vestite de aceasta Desco perire. Mintea omeneasca poate intelege unele din cele cuprinse in Descoperirea dumnezeeasca, dar ea nu poate patrunde toata aceasta Descoperire. Pentru ca mintea noastra sa fie intru totul de aceeasi parere cu Descoperirea de sus, ar trebui sa cunoastem pe Dumnezeu in fiinta Sa. Dar cum fiinta lui Dumnezeu nu poate fi cunoscuta, pentru ca mijloacele firesti pe care mintea noastra ni le pune la indemana nu ajuta la acest lucru, noi punem toata increderea in adevarurile Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvantului despre El. Descoperirea dumnezeeasca e vrednica de a fi primita de mintea noastra. Daca mintea isi pune increderea in fagaduiala unui om serios si vrednic de lauda, despre care stim sigur ca nu ne inseala, de ce sa nu dam aceeasi crezare cuvintelor lui Dumnezeu insusi?. “Nu e mai cuminte, zice ORIGEN, sa dam mai multa crezare lui Dumnezeu ?. De asemenea Sf. IOAN GURA-DE-AUR ne indeamna sa ne incredem totdeauna in Dumnezeu, chiar atunci cand cuvantul Lui pare a fi impotriva felului nostru de a judeca si de a vedea. Judecata si vederea noastra se pot insela, cuvantul Lui niciodata.

15. Cate feluri de Descoperiri sunt ?

Privita in izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeeasca e una singura. Daca, insa, tinem seama de caile folosite pentru a ajunge pana la noi, Descoperirea este de doua feluri: intai, Descoperirea data pe calea firii si al doilea, Descoperirea data pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei. Aceasta din urma nu poate fi primita fara ajutorul lui Dumnezeu.

14. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea firii?

Se intelege comoara de invataturi pe care natura si firea omeneasca ni le dezvalue despre existenta si unele insusiri ale lui Dumnezeu. Natura in mijlocul careia traim, ne spune ca este Cineva care a facut-o. Mintea ne spune ca zidirea trebue sa aiba un Ziditor, pentru ca nu poate fi ceva pricinuit fara un pricinuitor. Ordinea si frumusetea desavarsita a alcatuirii lumii oglindesc lucrarea unui Facator atotputernic, preaintelept si preaiubitor, intreaga fire ne graieste despre Dumnezeu, dupa cuvantul Psalmistului: ” Cerurile spun slaoa lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei (urmatoare) spune cuvant (despre aceasta), iar noaptea noptii vesteste stiinta. Nu sunt graiuri, nici cuvinte ale caror glasuri sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor”. (Ps. XVIII, 1-4). Intreaga faptura, prin ordinea si armonia ei, arata ca din carte si striga pe Stapanul si Facatorul ei, observa Sf. ATHANASIE. Chiar daca unele popoare se inchina la pietre si la lemne, ele stiu ca este Cineva mai mare ca ele, “intreaba lumea, podoaba cerului, si vezi daca nu-ti raspund dupa intelegerea lor: “Dumnezeu ne-a facut”. Lucrurile acestea le-au cercetat si nobilii filozofi si din arta au cunoscut pe artist”. Sf. Apostol PA VEL intareste si adanceste cuvantuf Psalmistului: ” Cele nevazute ale lui (Dumnezeu) de la zidirea lumii, din fapturi socotindusse se vad si vesnica puterea lui si Dumnezeirea, ca sa fie ei fara de raspuns” (Rom. I, 20).

15. Ce se intelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea credintei?

Se intelege Descoperirea randuita si data de Dumnezeu prin anumiti mijlocitori pentru mantuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii ne ridicam numai la adevarul ca este Dumnezeu si la cateva din insusirile Lui. Daca ne-am margini la aceasta Descoperire, nu ne-am deosebi de paganii inaintati ai vremurilor vechi, si mai ales ne-am lipsi de bucuriile si fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinta. Aceasta din urma ne face crestini, pe cand cealalta, marginita numai la cugetare, ne tine doar la portile crestinismului. Descoperirea prin credinta si-a luat numele de acolo ca ea poate fi primita numai de cel: care crede.

16. Pe ce cai s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta?

Ea a fost data uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaste prin simturi; de pilda aratarea lui Dumnezeu catre Avraam, sub chipul a trei barbati, la stejarul lui Mamvri (Fac. XVIII, 1-2), sau aratarea Mantuitorului dupa Inviere catre ucenicii Sai (Ioan XX, 9-31). Avem aici o Descoperire din afara. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea prin credinta e data sufletului omenesc, printr-o luminare deosebita, pe care acesta n-ar fi putut-o castiga numai prin puterea cugetarii sale. Aceasta luminare a sufletului si inzestrarea lui cu puterea de a primi anumite adevaruri ale Descoperirii dumnezeesti este insuflarea sau inspiratia dumnezeiasca. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului si prin suflet si pe care o putem numi duhovniceasca sau dinlauntru. Sf. Scriptura spune chiar si in Vechiul Testament, in multe locuri (Iesire IV, 12; II Imp. XXIII, 2; Isaia VI, 1-8; VIII, 1; Avacum II, 2, etc), ca Dumnezeu este acela care a grait prin gura proorocilor. Sf. Apostol PAVEL rezuma astfel istoria si felurimea acestei Descoperiri: “In multe feluri si in multe chipuri de demult Dumnezeu graind parintilor prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma a grait noua intru Fiul” (Evr. I,, 1-2). Descoperirea prin semne minunate, controlate de simturi si prin insuflarea Duhului Sfant are autoritate hotaratoare pentru viata religioasa si pentru mantuire. Numai prin aceasta Descoperire: omul se face duhovnicesc.

17. Cand s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinta ?

Aceasta Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, in rai, pana la venirea Mantuitorului, care a incununat si a desavarsit Descoperirea. Aceasta lunga durata – 5508 ani – se poate imparti in trei parti:

Cea dintai se intinde de la facerea primilor oameni, pana la darea Legii Vechiului Testament. Aceasta prima parte se imparte la randu-i in doua: 1. de la facerea primilor oameni pana la ca- derea in pacat; 2. dupa caderea in pacat. Descoperirea se infatiseaza potrivit starii omului din aceste doua rastimpuri. Omul raiului primea o Descoperire de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu il povatuia si-l conducea direct, il invata despre Sine, despre legatura Sa cu omul si rostul acestuia in lume si petrecea impreuna cu acest om.

Partea a doua a Descoperirii incepe odata cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14-calauzite de legea lui Moise si de prooroci si se incheie odata cu venirea Mantuitorului. Aceasta parte a Descoperirii nu e deplina, ci pregatitoare pentru Descoperirea cea deplina. Sf. Apostol PAVEL o numeste “calauza catre Hristos” (Galateni III, 24).

Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinatatii harului si adevarului (loan I, 17). Ea incepe odata cu venirea Mantuitorului si se incheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne gasim pe treapta cea mai inalta a Descoperirii dumnezeesti, facuta in persoana insasi a Mantuitorului, care ne da deplina cunoastere despre Dumnezeu, ca cel ce este insusi Fiul lui Dumnezeu (Matei XI, 27; Ioan XVII, 6). Sf. Apostol PAVEL spune aceasta in chip hotarat: “In zilele acestea mai de pe urma (Dumnezeu) a grait noua intru Fiul” (Evr. I, 2) si tot el o lamureste, insemnandu-i si scopul: “Aratandu-ne noua taina voii Sale, dupa buna-vointa Sa, pe care mai inainte a randuit-o intru Dansul despre intocmirea plinirii vremilorr, ca toate sa le uneasca sub un cap intru Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamant” (Efes. I, 9-10).

18. De unde stim ca lisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii ?

Din Sf. Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sf. Apostol PAVEL precizeaza: “Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pre cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa luam mostenirea fiasca” (Galat. IV, 4-5). Sf. Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti.

Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sf. Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia – supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia VII si LIII). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei I, 21 ; Luca I, 31 si urm.; I Cor. XV, 3; I Petru II, 24 ; Matei XXVI, 62; Fapte VIII, 32; I Ioan III, 5, etc).

Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos nu este o nascocire si ca a trait cu adevarat sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pilat din Pont. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea Intemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti ?

Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeeasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia din aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai, cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii prin credinta.

Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeeasca infatisate prin cele doua Testamente. Sf. GRIGORIE TEOLOGUL vorbind despre schim- barile produse in viata omenirii din trecut, prezent si viitor, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: “Cele doua Testamente sunt doua cutremure, din care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise, celalalt de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta.

Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sf. Apostoli si de Sf. Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice : “Sa nu socotiti ca am venit sa, stric legea sau proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca amin zic voua-pana ce va trece cerut si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din tege, pana ce vor fi toate”. (Matei V, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuiesc “plinite” in lumina gradului nou de Descoperire) (Noul Testament): “Ati auzit ca s-a zis celor de demult…”, “Iara Eu zic ooua” (Matei V, 21 si urm.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: El e “rasaritul cel de sus”, care face sa treaca “umbra legii”. Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi, e aratat de Sf. GRIGORIE TEOLOGUL, prin cuvinte ca: “Adaosuri partiale”, “inaltari”, “inaintari” si “treceri din slava in slava”. Duhul Sfant insusi si-a randuit lucrarea lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat ucenicilor, iar dupa inaltare s-a aratat in chip de limbi de foc.

20. De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei?

Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat, Domnul nostru Iisus Hristos si pentru ca nimeni altul ca El n-a cunoscut de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: “Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul Nascut Fiul, care este in sanul Tatalui, Acela a spus” (Ioan I, 18). Mantuitorul insusi declara: “Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan XIV, 9). Caci “nimeni nu cunoaste pe Fiul, fara numai Tatal, nici pe Tatal nu-L, cunoaste nimeni, fara numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere” (Matei XI, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeesc pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a potolit si potoleste setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: “Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si vor fumega” (Ps. CXLIII, 6). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca II, 9» 15; Matei III, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-au putut si nu pot inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia, invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicairi sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de drep tate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos.

21. Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca ?

Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai:

1. Printr-una personala, aflata in cercetator;

2. Prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii.

Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu. Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om. Cea de a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeeasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeisti.

22. Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?

Semnele Descoperirii dumnezesti sunt urmatoarele :

1) Inaltimea invataturilor descoperite;

2) Curatia lor dumnezeeasca;

3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.

Aceste semne sunt launtrice si ele se pot pricepe numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se deda unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.

23. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeiesti, mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, ce intrec legile mintii si ale firii, ce se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavii, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: ” De n-ati fi facut lucruri intru ei, pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea” (Ioan XV, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeeasca, asa cum El insusi declara: “lucrurile pe care mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc pentru Mine ca Tatal M-a trimis” (Ioan V, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeeasca: Moise, Ilie, Eliseu, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Acestia au savarsit minuni cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhulu de sus cu ei.

24. Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?

Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii dintre care insemnam:

1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie; ;

2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;

3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;

4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;

5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;

6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;

7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;

Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea

9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;

10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeesti.

25. Ce sunt proorociile ?

Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, a anumitor adevaruri si intimplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in prorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile tailmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul inca a proorocit (Matei XXIV, etc). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile: omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta in implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor. “Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu”, zice TEOFIL al Antiohiei.

Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter. XVIII, 15; Isaia XLII, 1.4), preot si imparat (Ps. CIX, 5; Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia Hristos s-au implinit intocmai.

26. Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?

- Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditiuni ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult santem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii “se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. LACTANTIU ne spune ca adevaratii prooroci:

1) Predica toti un singur Dumnezeu;

2) Nu sufera de nebunie;

3) Nu sunt inselatori;

4) Nu umbla dupa averi sau castig;

5) Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu;

6) Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai;

7) Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?