In schimbul acesteia din urma,Voronetul,care face si obiectul prezentarii de fata, ni s-a oferit in anul 1940 de catre harnicii carausi ai Lumii Noi echivalentul in dolari al bugetului tarii pe acel an. Era o propunere care ne onora dar ne si ispitea, intrucat de bani, de cat mai multi bani, a fost dintotdeauna nevoie.

Era un targ dupa care biserica Voronelului trebuia sectionata:cu mare finete in felii uriase si servita pe vase ce urmau sa ia calea celuilalt tarm de ocean.

Se vede lucru insa ca nici regii cei atat de napastuiti nu si-au �vandut. Tara� din moment ce, spre a putea contempla si astazi; ca romani, capodoperele unei Agapii sau icoanele unui ceresc �Albastru de Voronet� nu trebuie sa poposim pe malurile Tamisei sau pe celelalte ale Atlanticului Si-apoi… iertata fie-mi paranteza, nu prea e loc pentru.mandrie in aceasta deoarece nici n-am prea avea cum si cu ce sa ne permitem asa ceva, asertiunea dupa care �Muntii nostri aur poarta…� parand a fi astazi mai incarcata ca oricand de o amara autoironie.

Toponimul de Voronet ne este cunoscut mai intai din cronica lui Neculce: Iar Stefan-Voda, mergand la cetatea Neamtului in sus pre Moldova, au mers pe la Voronet, unde traia un parinte Sihastru pre anume Daniil, si batand Stefan-Voda in usa Sihastrului sa-i deschida, a raspuns Sihastrul: �Sa astepte Stefan-Voda afara, pana s-a ispravi ruga..� Si dupa ce si-a ispravit Sihastrul ruga, 1-a chemat in chilie pe Stefan Voda si s-a spovedit Stefan la dansul. Si a intrebat Stean-Voda pe Sihastru ce va mai face ca nu poate sa se mai bata cu turcii. Inchina-va Tara la turci? Au ba? Iar Sihastrul a zis sa nu o inchine ca rasboiul este al lui, numai dupa ce va isbandi sa faca o manastire acolo, in numele Sfantului Gheorghe sa fie hramul bisencii�.

Continutul Pisaniei de deasupra intrarii in locasul cel sfant nu mai ingaduie indoiala asupra spuselor cronicarului decat pozitivistilor si amatorilor de acele legende si mituri care sa conduca la edulcorarea adevarului si la spulberarea credintei. Pentru ca iata ce spune aceasta Pisanie: �Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn Tarii Moldovenesti, fiul lui Bogdan Voievod, a inceput a zidi acest hram in manastirea de la Voronet in numele Sfantului, Slavitului mare mucenic si purtator de biruinta Gheorghe, in anul 6996 (1488), al lunii mai 26, in luna Pogorarii Duhului Sfant si a fost terminata in acelasi an al lunii septembrie 14.�

Pentru acele vremuri, aflate sub zodia invaziilor (tot) de la Rasarit si dispunand de mijloace si tehnici.reduse, zidirea unei manastiri (chiar si de proportiile Voronetului: 25,25 m lungime si 10,5 m latime in directia absidelor) in doar mai putin de patru luni, ramane o reusita pe care astazi greu o mai putem evalua. Ceea ce a facut insa ca aceste manastiri, – si inainte de toate, Voronetul � sa fie incluse de catre UNESCO in anul 1965 in nomenclatorul �Marilor monumente ale 1umii�, a fost aceasta boare de culori, aceasta simfonie inefabila de fresce interioare si exterioare care au dat aripi zidurilor de piatra, proiectandu-le pe firmament, precum “Stresine vechi, casele-n luna ridica� (Eminescu – Sara pe deal).

In 1568 (asadar in anul cand Moldova numara deja patru biserici in fresca), celebrul istoric al artelor, el insusi pictor si arhitect, italianul Giorgio Vasari aprecia ca �Multi dintre maestrii nostri (adica italieni-n.n:), foarte pretuiti pentru lucrarile in ulei tempera, nu sunt in stare sa realizeze nimic in acest fel de pictura� adica fresca. Opera Voronetului a fost comparata pe rand de catre vizitatori priceputi cu binecunoscutele fresce ale Athosuiui, cu cele care insoresc Capela Sixtina sau capitala toscana.

Elemente decurgand din cea mai sublima arta bizantina ne dau intalnire pe puntea de la Voronet cu idiomul si elocinta neaosilor nostri stramosi credinciosi. Fiecare particica din maretul ansamblu certifica pentru ctitorii sai deplina maiestrie in stapanirea tainelor culorilor: Taine pe care, nu din motive faraonice ci din prea multa smerenie, emeritii cei fara de nume le-au dus cu ei in Ceruri, lasindu-le in urma-le, cum aprecia un laureat al premiului Nobel (A. Lwoff): �Implinirea sentimentului linistii care te invaluie in pridvorul fiecarui locas din Tara de Sus�.

De-a lungul timpului, batrâna manastire a suferit multe atacuri si pradaciuni. Zidurile inconjuratoare au fost refacute in timpul domniei lui Matei Basarab, care a avut mare grija de a rasplati Tismana, ce cu ani in urma il aparase de atacuri vrajmase. Conflictele dintre turci si austrieci, din secolul al XVIII-lea au fost prilej de noi primejdi si pustiiri. Usile ferecate ale Tismanei vor fi duse de turci la cetatea Vidinului, de unde vor fi luate de români abia in 1877.

In 1821, Tudor Vladimirescu a ordonat de la manastirea Tismana strângerea pandurilor. Atribuindu-i-se un rol important de rezistenta, manastirea cade totusi repede in mâna turcilor, datorita lipsei de munitii si tradarii unor conducatori.

Si aceasta, intr-o mutualitate mergand pana la jertfa suprema pentru binele Cetatii si a natiunii in care s-a nascut. Intrucat faptele si lucrurile demne de istoria cea adevarata cer seriozitate, cer jertfelnicie, notiuni atat de rarisime in aceste zile cand tara sufera parca de miracolul unei nasteri care nu se mai produce… nici chiar la Arges, ocolind ca pe o noua Gomora cetatea ciobanului Bucur.

Sunt consideratii care nu pot insa diminua cu nimic perenitatca celui mai somptuos locas de cult de la noi si in acelasi timp una dintre capodoperele artei universale apartinatoare epocii post-bizantine, o minune cladita in piatra, marmora si mozaic, in focul jertfirii de sine.

Epoca lui Neagoe Basarab ramane, in primul rand prin ridicarea manastirii de la Arges, ca una de mare efervescenta si renastere a vietii, a culturii si artei bisericesti pentru intreg secolul XVI si nu numai.

El a ctitorit biserica Mitropoliei din Targoviste (terminata si zugravita de Radu Paisie), biserica Sf. Gheorghe din aceeasi localitate, schitul Ostrov din Calimanesti, a zugravit sau refacut manastirile Dealu si Glavacioc, biserica mare din: Snagov si pe cea de la Tismana, realizari umbrite insa de ctitoria de la Arges.

Manastirea pe a carei raboj avea sa se incrusteze perioada indelungilor tribulatii cuprinse intre diminetile istoriei ce ne caracterizeaza si maretul act al Unirii Tarilor Romane, a fost sfintita la 17 august 1517 de catre un sobor de mitropoliti, arhierei, egumeni si preoti romani si straini, in frunte cu patriarhul ecumenic Teolipt.

Pe timpul sfintirii a fost consumata si prima canonizare despre care se stie la noi, aceea a patriarhului Nifon, a carei pomelnic in calendar se face pana astazi la 11 august, ziua trecerii sale la Domnul.

Manastirea a fost inzestrata de catre domnitor si sotia sa Despina Milita (calugarita dupa accea sub numele de Platonida), cu vase si obiecte de cult din aur masiv si cu alte feluri de bunuri, dar podoaba ei cea mai de pret a fost pictura renumitului zugrav Dobromir (intre1517 si 1526).
Prin grija savantului Nicolae Tocilescu, mare parte din aceasta inestimabila opera picturala a fost transferata la Muzeul National de Antichitati din Bucuresti cu prilejul restaurarii manastirii dintre 1875 si 1886. Despre aceasta restaurare, impusa de starea deplorabila la care ajunsese monumentul, dar gandita netemeinic si incredintata unor artisti straini, lorga a spus pe buna dreptate: �Cred ca la noi in tara se gaseau, si atunci cand am adus pe arhitectul francez. oameni cari, macar strangand cu totii cunostintele lor intr-un manunchi, puteau sa ni dea indarat, cu toata priceperea si cucernicia, vechea manastire a lui Neagoe-voda. In locul Caselor din Franta, Casetor din Viena, se puteau afla mesteri de-ai nostri cari mai incet (dar nu mai scump) ar fi dat podoabele dinauntru, delicatele lucraturi de zugraveala, de sapatura si chiar de turnatorie in acest caz, n-ar mai fi nici catapiteasma de metal, cu flori, nici vulturi heraldici apuseni, nici slove care nu sunt buchi si nu sunt litere;…Ai nostri ar fi lasat, ca niste duioase amintiri dintr-un trecut care a fost numai o data si nu se mai poate comanda, cu orice sacrificii bugetare, in facatoarea de minuni strainatate, acele ˇstangace icoane si sculpturi vechi, al caror grai de cinci sute de ani venind din departarile credincioase eroice, ni spune cu cat mai mult decat jargonul international al momentului”.

O mai concisa transpunere in proza a poeziei “Icoana si privaz” de Eminescu nici ca se putea scrie despre aceasta “Doina in piatra” a Argesului.

S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit. Cei 32 de ani de stăreţie la Mănăstirea Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.

Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Mănăstirea Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.

În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.

În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salva Mănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.

Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost şi un însufletit patriot. În calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două ţări româneşti. Încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că “cine este bun creştin este şi bun patriot”.

În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.

Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie. Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.

Călugăr smerit la Mănăstirea Cernica, apoi conducător al obştii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): “Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent apusean care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor

de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238).

Faptele prezentate demonstrează cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.